Fac parte dintr-o generație pentru care „te iubesc” sună ciudat. Când cineva spune „te iubesc” îmi imaginez un băștinaș care aude pentru prima dată vorbele unui conchistador. Așa și noi, iar în „noi” îi includ și pe unii dintre prietenii cu care am vorbit despre când au auzit primul „te iubesc” de la iubiții lor. Acești străini care au venit să ne cucerească cu două cuvinte al căror sens nu-l înțelegem.
În schimb, știm foarte bine ce înseamnă „să-ți fie rușine”, tocmai pentru că asta ni se spunea acasă des. Acum mă desprind de trăirile prietenilor mei, pentru că nu știu ce le-a provocat lor acest reproș constant pe care-l auzeam în copilărie, dar știu că mie mi-a adus – ca și cum forțe extraterestre i-au influențat pe ai mei să-mi modeleze comportamentul – următoarele:
- Credințe limitative
- Frici recurente – hai să le numim anxietăți
- Neîncredere omniprezentă
- Retragere în sine care se reflectă cu o atitudine contemplativă
- I am (never) good enough
- Evadare în imaginație, pentru că acolo e cald și bine
- Evitarea conflictului – asta îmi place tare!
- Subminare – mai ales în legătură cu explorare potențialului
- Frica (enormă) de eșec – dar de ce să ne amăgim, de orice greșeală!
Astea sunt doar câteva. Pe restul nu cred că știu să le recunosc. Mai e totuși ceva ce nu am trecut pe listă și m-a impulsionat să scriu despre rușine.
„Mitul normalității” a lui Gabor Maté m-a făcut să mă gândesc din nou la copilăria mea și la modul în care copilul care se regăsește azi în mine e influențat de tot contextul social în care nu neapărat sunt nevoită să trăiesc, dar care – așa cum e conturat el astăzi – îmi atacă niște senzori emoționali.
„Persoana care poartă cicatricile traumei dezvoltă aproape uniform o viziune de sine bazată pe rușine, o percepție negativă de sine de care cei mai mulți sunt mult prea conștienți. Printre cele mai otrăvitoare consecințe ale rușinii se numără pierderea compasiunii față de tine însuți.”
Sigur, cărțile lui Gabor Maté, atât „Mitul normalității”, cât și „Când corpul spune nu”, vorbesc de cazuri ale unor pacienți pentru care această pierdere a compasiunii se transformă într-o boală cronică, ceea ce nu cred că e cazul meu. Făcând o paralelă cu poveștile lor, deși câteva părți aș putea spune că sunt compatibile cu stilul meu de viață, n-am ajuns încă – și sper să nu ajung – la o supunere totală față de mediul înconjurător care, așa cum scrie și Maté, e dominat de toxicitate.
Cazul meu e și al celor care trăiesc, poate în necunoștință de cauză, într-o cultură în care ne place să ne facem rău unii altora. Multe dintre aceste săgeți rău intenționate care au loc în viața de zi cu zi și ajung într-un final să ne macine din interior sunt consecințe ale unor traume sau să le zicem întâmplări nefericite din trecut (poate fi copilărie sau trecutul recent) care ne-au modelat în ființe fragile și ne-au „crescut” într-un mindset slab. De asta ne și place să atacăm fără miză.
Nu știu dacă așa e, dar asta e ceea ce am înțeles eu din cărțile lui Maté. Posibil să greșesc cel puțin în generalizarea pe care o fac, dar promit că am încheiat aici cu ceilalți.
Să revin la mine și la bătălia mea cu Rușinea. Are Corneliu Irimia în cartea „Rușinea. Vocea, experiența și vindecarea rușinii în procesul terapeutic” o definiție excepțională a celui care se luptă cu rușinea. Îl numește „un revoluționar care s-a hotărât s-o înfrunte”. Cam asta încerc să fac și eu acum și pentru că zi de zi – și nu exagerez cu nimic aici – descopăr oameni ca mine, care au trăit o disociere precoce față de părinți, încercând într-un fel să le ia locul mult prea devreme. Acestora vreau să le ofer, deși e mult spus, câteva dintre modalitățile prin care eu mă vindec de rușine.
Tot de la Gabor Maté mi-am luat premisa pentru a căuta la mine acest proces de vindecare. El spune așa:
„Vidul care ne urmărește constant emană din locurile în care am pierdut contactul cu sinele nostru cel mai profund.”
– tot din „Mitul normalității”
Și în acest punct ajunge cam în toate discuțiile pe care le-am ascultat cu el. În podcasturi, în special, dar și în carte explorează tema autenticității. Ce zice el în puține cuvinte: „I want people to see themselves in context”. Este această căutare a exprimării de sine. Și abia aștept să-ți scriu despre ego versus sine într-un alt articol despre forța creatoare, pentru că se leagă și de ce zice Maté în cartea lui. Parafrazând, el zice că scrisul l-a ajutat mai mult decât să se facă auzit de alții, să se audă pe sine. Un răspuns pe care l-aș oferi oricui m-ar întreba de ce scriu.
Și, înainte să trec la cele cinci modalități identificate de mine, în procesul de vindecare, trebuie să mai fac o referință pentru că ar putea sta foarte fi ca preambul al celor cinci.
E un serial pe HBO, extraordinar de bine scris, numit simplu „How to with John Wilson”. Într-unul dintre episoade, în dialogul său cu audiența, sau cu sinele, dacă mă întrebi pe mine, face câteva recomandări într-o nuanță sarcastică de rafinament despre cum să faci „small talk”. Una dintre sugestiile lui e să începi prin a-i privi pe oameni în ochi. O recomandare general valabilă dacă te regăsești în jena care se instalează când trebuie să porți o conversație cu o persoană cu care n-ai vrea neapărat să faci asta. Eu una am făcut des exercițiul – adică de câte ori mi-am amintit de el – și am realizat astfel că celălalt, dintr-o creatură cu care n-aș vrea să am de-a face se transformă într-o ființă speriată ca și mine. Ori acest echilibru de putere mă ajută pe mine să am încredere că pot discuta absolut orice privindu-l pe celălalt în ochi.
Așadar, cum mă vindec de rușine:
- Prin a face lucruri inconfortabile. Steven Pressfield scrie cel mai bine despre asta: „Remember our rule of thumb: The more scared we are of a work or calling, the more sure we can be that we have to do it”. Sigur, trebuie să aibă o însemnătate pentru mine. De regulă mi-e frică de lucrurile care știu că o să mă ajute să evoluez, în mindset, profesional, toate la un loc. Am detaliat deja despre tipurile de curaj aici.
- Prin scris. Jurnalul e cimitirul emoțiilor mele. Unele dintre ele reînvie sub o formă sau alta, dar mă ajută mult, chiar dacă nu imediat, să vărs acolo multe dintre întâmplările pe care eu le consider nedreptăți dar care în realitate sunt consecințe ale propriului comportament și răspuns în relație cu… lumea. Am mai scris despre funcția terapeutică pe care o are scrisul pentru mine și pot să spun că fac asta de undeva din școala generală. Perioada aceea a fost poate cea mai anxioasă perioadă pentru mine, deși pe atunci nu știam ce înseamnă să ai anxietate. Și ca să descriu asta cu o scenă, dacă ai văzut „Whiplash”, când intra diriga în clasă, muzicienii din mintea mea se aliniau exact la fel ca cei din trupa profesorului Fletcher.
- Prin iertare. Cum mi se pare inacceptabil să greșesc – în cele mai multe dintre cazuri – programul meu de iertare, căci e ca o emisiune în care-i spun prezentatorului tot ce am pe suflet, se poate transforma într-o furtună care mă destabilizează teribil. Și atunci apelez la „reparenting”. Readuc în memorie situații din copilărie similare cu ceea ce tocmai am experimentat și încerc să caut singură un sprijin pentru copilul de atunci. Așa cum spune și Petre Bârlea ăsta e un exercițiu pe care nu îl faci de capul tău, ci sub îndrumarea unui terapeut, dar pentru mine funcționează ca un interludiu, până ajung să discut cu raționalul care mă întâmpină mereu cu privirea unui paznic plictisit. Tot ce are el de făcut e să dea un email intern cu subiectul: „bullshit alert”. Odată emailul receptat, îmi văd de viață mai departe.
- Prin identificarea traumelor din viețile altora. Și aici Petre Bârlea vorbește despre o tehnică interesantă: refuzul coletului la livrare. Pentru că odată ce îți dai seama de ce traume ascund ceilalți sau nici măcar, dacă te gândești la modul general că toți suntem produsul unor răni nevindecate, e de ajuns să nu-i lași să te afecteze, cel puțin nu pe termen lung. Astfel devine mai ușor să returnezi bagajul. „Ține-l că eu nu-l vreau”.
- Prin captarea emoțiilor. Cred că pe asta am învățat-o din cartea profesorului David R. Hawkins, „Letting go”. Aici e vorba doar de o distincție pe care o fac în capul meu. În loc să mă duc pe valul emoției, o prind ca pe o pasăre în colivie și mă holbez la ea. Ce ești tu, de ce ești aici, ce vrei să faci cu mine. Ajut raționalul să mă ajute. Prin etichetare, emoția devine o expresie ludică. E ca o minge pe care o bați în curtea școlii de unul singur. Nu e nicio miză în joc. Sigur, nu e o situație confortabilă, dar nici un raport dezechilibrat de putere. Ne privim în ochi de la aceeași înălțime și stăm așa până când timpul trece și efectul se disipează.
Realitatea e că n-o să scap niciodată de Rușine. Tot ce am scris până acum sunt doar pastile dintr-un proces curativ automat. Doar faptul că am scris despre toate aceste vulnerabilități e rezultatul unei munci cu mine însămi de ani de zile. Cu fiecare carte sau podcast pe care-l ascult despre asta, îmi ofer o mică speranță că acel revoluționar din mine o să și reușească la un moment dat să iasă din casă cu fruntea sus. Faza interesantă e că, uneori, îmi și iese.
Am scris puțin mai sus că motivația pentru acest articol a venit de la recunoașterea daunelor pe care lipsa compasiunii de sine mi le aduce în general, în viață. Cum ar veni, mă încurcă în exprimarea autenticității. Acum totuși știu de unde vine asta. E consecința unui prospect pe care ai mei îl aveau despre mine în copilărie. Era o condiție sine qua non să dai tot ce ai mai bun din tine, deci să te clasezi mai sus decât majoritatea, pentru că „ai tot ce vrei”.
Dar ce nu aveam eu era tocmai o legătură puternică cu ei. Și poate am realizat asta puțin mai mult după ce am citit capitolul scris de Corneliu Irimia. Nu știu dacă a fost ca una dintre revelațiile dintre rânduri, dar el vorbește despre disocierea de părinți. Momentul lui a fost când mama l-a trimis la școală cu o temă făcută de ea la desen. La mine ce a determinat această disociere au fost tocmai tentativele de a mă ridica de fiecare dată la nivelul dorit de părinții mei și că, în ciuda realizărilor, eu nu simțeam nicio satisfacție personală.
Din perspectiva adultului de acum, cred că și alții din generația mea sunt de acord că n-a fost așa de rău. Că disocierea asta ne-a ajutat puțin. Ne-a călit cumva pentru o viață mai dură din perspectiva a tot, dar mai ales în relație cu ceilalți, de la profesori, la șefi, la iubiți, prieteni.
Faptul că pot să scriu despre toate acestea cu lejeritate e o dovadă că am trecut de pragul simplei conștientizări. Că știu să mă orientez puțin mai bine înspre ce vreau. Și busola nu vine dintr-o previziune a unui viitor strălucit, nu. Vine tocmai din întoarcerile mele în trecut, unde sălășluiesc cele mai mari regrete. Le mai luminez din când în când cu discuții de genul: ce n-aș fi făcut dacă aș putea să dau timpul înapoi. Sigur că aceste călătorii analitice sunt de-a dreptul inutile, pentru că nu e ca și cum pot schimba trecutul, dar mă ajută să realizez că am evoluat.
Am trecut puțin peste ce a fost și merg mai departe fără ranchiună.
Dacă vrei să știi, „te iubesc” sună în continuare ciudat. Auzit de la mine sau de la alții. Așa o să sune probabil totdeauna. Dar nu-mi mai pasă. Un lucru pe care l-am învățat de la ai mei e că dovezile de iubire sunt țesute în pragmatism, în respectul pentru ceilalți și în poate prea mult bun simț. Categoric trebuie să existe un echilibru și depinde doar de mine să învăț cum să calibrez situațiile în care atât cuvintele, cât și faptele se împletesc cel mai bine. Primul pas însă către toate acestea e o deplină conștientizare. Adică la ceea ce tocmai ai asistat.
Referințe, recomandări:
- Carte: „Când corpul spune nu. Costul stresului ascuns”, Gabor Maté
- Carte: „Mitul Normalității. Trauma, boala și vindecarea într-o cultură toxică”, Gabor Maté
- Carte: „Rușinea, vocea, experiența și vindecarea rușinii în procesul terapeutic”
- Podcast: „If society is making us sick, how can we heal?”, Hidden Brain
- Podcast: „[EP23] – Rușinea Toxică și Vinovăția Sănătoasă” de Petre Bârlea
- Teatru: EXIL – poate cel mai frumos text despre rușine și nu numai. Pus în scenă este o capodoperă pe care n-ai cum s-o uiți.