Nu pot să înțeleg de ce am așteptat atât de mult să citesc „Învățare”. Doar pentru că la momentul descoperirii, era intens discutată, am lăsat-o undeva într-un colț al minții până când a revenit ca recomandare și am deschis-o. Este cea mai frumoasă carte pe care am citit-o de la începutul acestui an! Am absorbit fiecare cuvânt și mi-am notat câteva citate care au rezonat cel mai mult cu mine. De la „Voiam să gust din infinit”, până la:
„Ajunsesem la convingerea că posibilitatea de a cântări multe idei, multe istorii, multe puncte de vedere era miezul a ceea ce se numește să te creezi singur”.
Acest citat cuprinde esența cărții, pentru că asistăm într-adevăr la crearea unei ființe noi. Parte din acest proces sunt momentele uluitoare pentru mine în care, cu jurnalul deschis, rememorează abuzurile din familie și iese din blocajul mintal ca să-și privească cvasi obiectiv situația traumatizantă prin care tocmai ce a trecut. E e ca și cum o forță supranaturală o (ex)trage din înlăuntrul ei ca mecanism de apărare.
Odată desprinsă de familie, ca o pasăre care evadează din colivie, avem ocazia de a vedea o Tara încă și mai puternică decât cea de acasă.
În povestirile din mediul nou, al școlii, am găsit ideea asta de transformare ca rătăcire care m-a determinat să scriu despre cartea ei. Dacă ar fi să-ți spun simplu la ce se referă Tara prin transformare ca rătăcire, atunci e suficient să mă raportez stric la acest citat.
„Educația e despre a reuși să ne putem abate singuri de la cărările pe care le trasează alții pentru noi, fie că sunt părinții, școala, societatea”.
Cristian Lupșa, în prefața cărții
Cât privește educația în școală, nu pot să nu mă duc cu gândul și cu invidie, recunosc, la scena în care unul dintre profesorii ei o întreabă foarte serios de ce a ales să pună o virgulă într-un text. Un moment care în mine a trezit multă furie și dezamăgire, pentru că mi-a adus aminte că mare parte din modelul meu de învățare s-a bazat pe copiere și împrumut. Am luat din stilul altora ca să fac o ființă nouă ce azi caută traducătorul unei vieți străine.
Ideea de transformare ca rătăcire a rezonat atât de mult cu mine, în contextul actual, în care citesc și tot citesc în încercarea de a găsi un sine pe care să-l înțeleg cu adevărat. Mai ales că eu mă și încăpățânez să-l relev lumii ca ceva autentic al meu. Și e dureros să-ți dai seama că în ciuda anilor de căutări, după zeci de capitole scrise, n-am aflat mai nimic. Și știu că dacă mă afund din nou în lecturi e doar o consecință a incapacității mele de a mă adopta cu defecte. Tot ce fac în continuare este să mă pierd în negura de idei despre cum ar trebui să fiu și să mă comport.
Doar că Tara, în cartea ei, mi-a arătat că rătăcirea nu e un lucru rău când te educi. Sigur, ea e o femeie excepțională din multe puncte de vedere, dar îmi place cum povestește despre incertitudine din perspectivă feminină.
De la simplele observații despre lumea nouă în care a intrat: cum se îmbracă fetele din jurul ei, ce obiceiuri au, cum se comportă în preajma băieților, la această călătorie în timp și spațiu, trecând din univers în univers, de la BYU la Cambridge, apoi la Harvard și observăm că în niciun moment nu lasă impresia c-ar fi foarte sigură pe ce face.
Întrebarea e: te ajută totuși incertitudinea să evoluezi?
Paginile Tarei despre primele examene de la facultate mi-au adus aminte de mine în școală când chiar dacă știam c-am învățat și eram oarecum stăpână pe mine, simțeam că ceilalți știu ceva mai bine. În sensul propriu, că înțelegeau mai bine sensul anumitor cuvinte, că în capul lor se desfășurau înșiruiri logice pe care mintea mea nu le putea percepe cu adevărat. Foarte mulți ani mai târziu, am descoperit că acela era doar criticul din mine care urla după un șablon bine învățat. Ca un dirijor care tot repetă până la momentul spectacolului unde trebuie să-i iasă excelent.
Incertitudinea, aveam să aflu abia recent, e o nevoie. Cei care au incertitudinea ca nevoie umană de bază adoră riscurile, adoră să cunoască oameni noi și trec foarte rapid de la un lucru la altul fără regrete. Eu, din contră, am siguranța ca nevoie de bază și mi-e greu să ies din situații confortabile. De multe ori, e necesară intervenția celor care mă cunosc foarte bine ca să încerc ceva de-a dreptul banal, cum ar fi să merg la o sală de fitness.
Culmea e că mă forțez să adopt incertitudinea ca stil de viață. Cu pași mici, mă supun unor situații noi ca să văd cum mă descurc.
Din nou, exemplul Tarei este unul excepțional, dar ce ne spune experiența ei cu școala e că incertitudinea vine cu cele mai importante întrebări despre sine. Și, așa cum probabil ai ghicit, trebuie să muncești mult ca să-ți oferi un răspuns. Pentru că nu e suficientă doar acumularea de cunoștințe, așa cum spune profesorul Miclea, ai nevoie să intri într-o stare reflexivă despre ce tocmai ai acumulat, despre cine ești ca persoană și care ți-e scopul. Cum sunt eu cu fiecare lectură, pentru că de vreo câțiva ani deja, înainte de prima pagină stau și mă întreb: dar unde vreau să ajung cu asta?
Concluzie
Rătăcirea pe care o simți în tot acest infinit de cunoaștere reprezintă, din punctul meu de vedere, cel mai frumos dar pe care învățarea ți-l poate oferi și anume: conștientizarea ta ca ființă unică. E momentul dinainte ca toate cunoștințele cumulate să se materializeze într-un punct comun care ești tu, cu opinii, cu defecte, cu calități, cu dorințe, cu tot ce tu ți-ai putut fabrica pentru tine.
Apreciez atât de tare povestea Tarei Westover, pentru că mi-a oferit impulsul de care aveam nevoie în acest punct al lecturilor mele de a continua să construiesc un sine care se dezvață de cutumele de acasă și din societate ca să descopere o lume nouă. Drept să-ți spun, abia aștept să văd ce urmează să mai învăț despre mine!