M-am intalnit cu dezamagirea in „Dulcele bar”

m-am intalnit cu dezamagirea in „dulcele bar”

J.R. Moehringer s-a născut în 1964 (merci, Wikipedia!), la un an după tata, fiecare într-un alt colț al lumii. Am ținut să precizez asta, pentru că n-am mai citit până acum o carte scrisă de cineva care ar fi de-o seamă cu tatăl meu. Și pentru că acum știu copilăria amândurora, a lui Moehringer prin poveștile din „Dulcele bar” și a lui taică-miu din poveștile pe care mi le-a destăinuit personal, nu pot să mă abțin să nu observ diferențele dintre ei și ce ar fi putut ajunge taică-miu, cu inteligența pe care o are, dacă s-ar fi născut chiar și în Manhasset, New York. 

Acum sunt nevoită să recunosc că mi-ar fi plăcut ca tatăl meu să fi ajuns un scriitor așa bun ca Moehringer și să-și fi povestit anii de copilărie care, sinceră să fiu, ar cumula mult mai multe momente amuzante ca cele descrise de autor în memoriul său, publicat în 2005 (Wikipedia, merci din nou!). Pe de altă parte, de ce să arunc așa cu dorințe înspre tatăl meu când eu aș putea să devin un soi de Moehringer în varianta feminină dacă tot m-a impresionat atât de mult stilul lui de scris. Și ce scris! 

Vi s-a întâmplat să adorați atât de mult cum scrie cineva încât să vă vină să închideți cartea de invidie? Prin asta am trecut eu cu „Dulcele bar” și aproape că am făcut-o dacă nu eram preocupată să râd la tâmpeniile pe care le făcea personajul Moehringer în copilărie. Și scrie cu dichis, la fel ca un comediant pe scenă. Știe cum să îți păcălească judecata din premisă pentru a te prinde la colț și să te sufoce în râsete. De asta nici nu l-am căutat pe Moehringer pe Google până ce n-am terminat prima jumătate a cărții de 577 de pagini.

Apoi l-am descoperit pe jurnalistul și scriitorul Moehringer și proiectele la care a mai lucrat, iar invidia față de munca lui a crescut exponențial cu admirația pentru acest autor care m-a făcut să rețin toate prostiile pe care le-a scris în cartea aia „Dulcele bar”. Carte ce stă acum cuminte pe raftul din capul meu cu unicul scop de a-mi bântui incompetența în ale scrisului la care credeam că țin așa de mult cum ține un milionar la trabucul lui scump. Și asta vreau să-i spun scrisului, tovarășul meu de fiecare zi: „Prietene, mai avem mult până să ajungem să stăm de vorbă, privindu-ne de pe fotolii scumpe, cu un trabuc la îndemână, făcând planuri de cucerire a lumii”. 

De fapt nu despre scris voiam să scriu aici, ci despre o temă extrasă din cartea lui Moehringer, un laitmotiv în viața fiecăruia dintre noi. Dar să nu mă pripesc cu judecata, voi știți cel mai bine dacă ați auzit vreodată de cuvântul „dezamăgire”. Poate că l-ați văzut scris pe undeva și v-a sărit în ochi sau poate, cum se spune, l-ați mâncat pe litere cândva. Autorul Moehringer se joacă bine cu acest cuvânt în contextul povestirilor sale din copilărie și până la finalul adolescenței și el, un maestru al cuvintelor, știe foarte bine unde să-l plaseze ca să-l atingă până și pe cel mai întârziat empatic dintre potențialii săi cititori. 

Dezamăgirea pentru protagonistul nostru funcționează ca un blestem. Oricât s-ar strădui și oricât de bine s-ar pricepe să-și păcălească soarta din când în când, ajunge cumva în același loc mizerabil din care încearcă să scape. Și din câte țin eu minte, nu realizează ce înseamnă cu adevărat dezamăgirea până târziu, când ajunge la Yale. Prietenii săi, Bill și Bud, cei care îl și conving să aplice la una dintre cele mai bune universități din lume, îl avertizează. Exact ca într-un bildungsroman, protagonistul nu se aventurează în lume până când nu primește avertismentul suprem. Adolescentul Moehringer pleacă însă la drum purtându-și entuziasmul la vedere ca pe cel mai scump colier. 

Obsesia lui Moehringer cu dezamăgirea m-a făcut să mă gândesc cum ar fi dacă am putea avea totuși parte de bucuria dinaintea dezamăgirii. Într-un somn indus să trăiești rezultatul pozitiv al unei acțiuni chiar înainte de a-i cunoaște pronosticul. Să te bucuri că ai fost acceptat într-o funcție pe care ți-o doreai din tot sufletul, spre exemplu, indiferent de aptitudinile tale pentru acea funcție. Totul să se petreacă precum în carte, când Moehringer crede că a fost acceptat la Times. E astfel important de menționat că acest experiment ar funcționa doar pe un caz specific și că nu vor exista efecte secundare. Bucuria trăită în acel moment va fi doar spre binele persoanei dornice să-l încerce. 

Subiectul nu-și va aduce aminte de ce anume s-a bucurat. Practic, odată terminat experimentul, acesta va fi șters din memoria sa, dar va rămâne cu starea de bine pe care s-o folosească tocmai în momentele de pură tristețe care-l pândesc. Gândiți-vă puțin că pentru cei ca mine, care se uită la negativism ca o formă de apărare – nu îmi fac speranțe, nu cred că ceva bun mi se poate întâmpla tocmai mie etc. – acesta ar fi un dar al previziunii și șansa de a ne vindeca printr-o bucurie. Falsă, dar bucurie.  

Mă gândesc că dacă ar funcționa, nimeni niciodată nu ți-ar putea lua bucuria trăirii unui moment important din viața ta. Știu că nu e tocmai moral, dar dacă procedeul ăsta ar vindeca lumea de negativiști ca mine, poate că energiile pozitive și-ar împrăștia polenul și oamenii ar fi mai încrezători în forțele proprii. 

Cam ăsta a fost efectul pe care scrisul lui Moehringer l-a avut asupra mea. În ciuda aparențelor a adus totuși ceva mai mult pozitivism în gândirea mea și mi-a dat speranța că într-o zi o să ajung să scriu și eu la fel de frumos ca el. Voi fi veșnic îndrăgostită de cartea lui și, ca în cazul unei iubiri puternice, n-o să uit niciodată cât de mult a însemnat pentru mine. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *