Dublin

Dublin_elenapelmus

Nu știu de ce și cum mi-am creat această imagine despre Dublin ca fiind o destinație de neratat în viața asta. Posibil că toate filmele pe care le-am văzut de-a lungul timpului au lucrat în subconștient un plan s-o păcălească pe fraieră, pentru că anul trecut n-am mai stat pe gânduri și mi-am luat bilet de avion ca să văd într-un final ce e așa grozav la orașul visurilor mele.

Prima zi  

  • Tur gratuit cu Alan de la Generation Tours
  • The Old Storehouse Bar and Restaurant – primul pub
  • The Book of Kells

Am ajuns în seara de 30 noiembrie în Dublin, iar la o primă plimbare prin centrul vechi am rămas dezamăgită de ce am văzut. Dezamăgită de prețurile mari, de efortul pe care trebuia să îl depun în a căuta un local care să nu fie o capcană turistică, de vremea care nu a fost foarte primitoare și de atmosfera care nu transmitea nimic din marea petrecere stradală de care am tot citit înainte să ajung aici.

Am înțeles încă din prima seară că beția în Dublin se cunoaște timpuriu, adică începând cu ora 18:00, având în vedere că barurile se închid undeva la miezul nopții. Și referitor la marea „petrecere stradală”, plimbarea prin fața The Temple Bar mi-a demonstrat totodată că, indiferent de naționalitate, beția ne face să arătam cu toții la fel.

A doua zi m-am înscris la unul dintre tururile gratuite pentru a vizita orașul. Se fac tururi gratuite peste tot în Europa, dar niciodată până aici nu m-am gândit să particip la vreunul. Din punctul ăsta de vedere un scroll din când în când pe TripAdvisor s-ar putea să ajute la ceva.

Întâlnirea a avut loc în față la The Grand Social. Eram pregătită să uit de prima seară în Dublin și să aflu povești interesante, mai ales că îmi făcusem puțin temele citind câteva articole despre istoria Dublinului în cele trei ore petrecute în avion.

La 11 fix am ajuns pe Liffey Street unde un tip cu o umbrelă albastră stătea nemișcat scoțând din 5 în 5 secunde telefonul din buzunar ca să se uite la ceas. Am stat puțin pe trotuarul celălalt ca să îl studiez. Mi-am dat repede seama că nu era nimic dubios la el. Părea un student obișnuit, iar umbrela aia chiar că îl dădea de gol. Așa că m-am dus să îl salut și să văd dacă toată mimica aia lui transmitea că acolo trebuia să ajung pentru tur. Imediat după sosirea mea, mai multe tipe făcuseră coadă să îl cunoască pe roșcat. Am intrat apoi pentru câteva minute într-un aprozar să-mi iau o apă iar când am ieșit, tipul cu umbrela aproape că nu se mai vedea de câți turiști se adunaseră pe lângă el.

Nu știu exact cum s-au făcut grupele dar colegii mei păreau toți trecuți de 28 de ani. Nu ne-au luat după vârstă, asta e clar, pentru că nu ne-a întrebat nimeni câți ani avem, deci tind să cred că ne-au grupat la ochi așa, mai ales că la un moment dat vârsta chiar se vede. Ghidul nostru a fost Alan, adică unul dintre Alan(i) de pe site-ul Generation Tours.

Turul e de fapt o lecție de istorie pe parcursul a trei ore despre Dublin, de la cucerirea orașului de către vikingi până la declararea independenței, cu inserarea de scurte anecdote despre deciziile care se iau în Parlamentul actual de către politicienii pe care nu i-a ocolit corupția.

Una dintre legendele care circulă despre această țară e aceea că Sfântul Patrick a folosit trifoiul – the shamrock – pentru a le explica păgânilor irlandezi Sfânta Treime. Culisele sunt totuși mai interesante decât legenda în sine, pentru că din cunoștințele istoricilor despre Patrick, el nici n-ar fi iubit Irlanda așa mult cum îl iubesc irlandezi azi. Tot din culise am aflat că Saint Patrick’s Day nici n-a pornit ca sărbătoare a irlandezilor de pe insulă, ci ar fi fost adoptată de la conaționalii care s-au stabilit în America. În orice caz, divergențele se rezolvă în fiecare an la un pint în ziua de 17 martie când irlandezii de pe ambele continente se îmbracă în verde.

Nu știu dacă istoria ajută foarte mult în a înțelege un popor sau din contră naște tot mai multe prejudecăți. E cert faptul că puțin din viziunea lui Alan despre orașul său se răsfrânge în aceste rânduri. Pe de altă parte însă e important să îți petreci un timp ascultând un localnic despre ce naiba se află la el în oraș. In definitiv, dacă sarcasmul nu ajută măcar pentru amuzament, atunci un pint chiar poate să rezolve orice. Turul, pentru că ține totuși puțin peste trei ore, are o pauză de 20 de minute, când toată lumea e invitată să bea un pahar de Guinness la The Old Storehouse Bar. Alan ne-a explicat că în Dublin există un soi de „acreditare” a barurilor care servesc Guinness, așa că dacă ajungeți prin oraș și vreți să știți că beți un Guinness adevărat uitați-vă după sigla roșie care are în centru un pahar al celebrei beri.

După pauza de bere, a urmat o altă poveste interesantă, cea despre Trinity College. Dincolo de superstițiile celor care învață aici, printre care și Joffrey Baratheon din Game of Thrones (adică Jack Gleeson, actor irlandez), e important de menționat că Trinity College a fost fondată de o femeie, de Regina Elisabeta I, dar femeile au fost primite să învețe aici abia în 1904 (cf. Wikipedia).

Turul s-a încheiat chiar în fața universității, însă am continuat vizita de unii singuri. Mi-am luat la revedere de la domn’ profesor care ne-a dat o listă cu localuri și pe care o puteți vedea și voi aici. Am intrat în campus cu singurul scop de a vedea The Book of Kells, doar că în scurt timp aveam să aflu că nu era expusă în perioadă aceea. Am pătruns totuși în muzeu pentru a înțelege fascinația aceasta legată de șerpi. Cartea prezintă multiple înfățișări artistice ale șarpelui. Îmi imaginez cu simbolisticii diferite, însă cele două populare se referă la Învierea lui Hristos și la căderea în păcat a primilor oameni.

Așa a fost 1 Decembrie 2018 pentru mine. Lăsând departe România și centenarul pentru a afla istoria unei țări poate la fel de coruptă ca a noastră. A fost însă o plăcere să cunosc în timpul turului o româncă stabilită la Frankfurt care, la fel ca mine, a venit să exploreze lumea.

A doua zi

  • Guinness Storehouse
  • Phoenix Park
  • Dice Bar

Nu ești turist în Dublin dacă nu ajungi la Guinness Storehouse, nu? Cred că nu aș putea să am o altă părere în afară de cea cu care se întoarce orice turist de aici. Experiența nu e grozavă, dar se vinde interesant. Cam mult „blended” brand pentru gustul meu, pentru că adevărata poveste a lui Arthur Guinness nu o spune nimeni, nici chiar o bucată mică de perete. O fi berea simbolul acestui oraș și al Irlandei, dar Arthur Guinness n-a fost neapărat un fan al eliberării Irlandei de sub autonomia englezilor. Dacă nu întâlniți totuși un ghid care să vă spună și alte aspecte despre viața lui Guinness, altele decât cele frumoase, auzite în introducerea de la muzeu, atunci poate ați vrea să citiți asta:

Arthur Guinness, who founded a brewery in Dublin in 1759, might have been surprised that his drink would one day become such a potent national symbol. He was a committed unionist and opponent of Irish nationalism; before the Irish Rebellion of 1798 he was even accused of spying for the British authorities. His descendants continued to support unionism passionately – in 1913, one gave the Ulster Volunteer Force £10,000 (worth about £1 million, or $1.4 million, in today’s money) to fund a paramilitary campaign to resist Ireland being given legislative independence. The company was alleged to have lent men and equipment to the British army to help crush Irish rebels during the Easter Rising of 1916, afterwards firing members of staff whom it believed to have Irish-nationalist sympathies. Sursa 

Poate cea mai interesantă parte din „experiența” pe care o ai la muzeu e atunci când înveți să îți torni singur un pint de Guinness. De efect mai ales dacă savurezi totul la barul de deasupra, unde poți vedea orașul. În ciuda faptului că ești înconjurat de zeci de turiști care vor să-și facă selfie-ul perfect. Și eu am încercat. Am ocupat un loc bun pentru o perioadă când mi s-a părut mai important să-i admir pe alții făcând asta. Și sinceră să fiu, de acolo de sus, orașul nu pare așa interesant. Îmi place că nu au blocuri înalte și că nu simți cum te sufoci în ciment când mergi pe stradă. De asemenea, că au piste pentru biciclete și o infrastructură care îți dă senzația că orașul e simplu. Iar parcurile… sunt o minunăție!

Phoenix Park, spre exemplu, e cât un câmp de la Măgurele. Vă puteți imagina asta? Mi se pare de-a dreptul incredibil câte hectare de teren doar cu vegetație și piste speciale sunt puse la dispoziția ta pentru orice sport ai vrea să practici: trail running, rugby, fotbal, ciclism, alergat. Câmpuri întregi sunt acolo pentru tine ca să plimbi cățelul, copilul, să mergi distanțe mari pe jos și orice altceva îți trece prin cap.

Ador să merg prin locurile astea când vizitez alte țări tocmai pentru a aprecia tot mai mult părculețul în care alerg în fiecare săptămână și pentru a mă bucura că încă se află acolo chiar dacă într-o zi e posibil să nu se mai vadă de câți oameni se vor înghesui pentru un petic de aer curat.

Dacă mă pot acomoda cu stilul lor de petrecere a timpului liber, mâncarea e un capitol care mă dezamăgește complet. După numărul de meniuri bogate în fast-food pe care le-am întâlnit și testat tind să cred că de fapt irlandezii adoră să mănânce burgeri și cartofi pai toată ziua.

De mâncarea de acasă sufăr cel mai mult când plec în călătorii. Urăsc să mănânc fast-food mai ales după o perioadă în care nu consum deloc. Simt cum organismul meu încearcă să înțeleagă ce porcărie tocmai i-am dat drept hrană. Mai mult decât de mâncare îmi e dor de rutina mea de acasă și plâng după diminețile în care mă trezesc să îmi fac singură cafeaua, așa cum știu s-o fac de la bunică-mea. Sigur, mi-e dor și de serile din parc în care mă chinui să alerg. Mă gândesc la asta mai ales când iau micul dejun. Din lipsă de varietate, fiecare dimineață înseamna un nou Irish Breakfast care are cel puțin 800 de calorii per porție.

Apoi centrul e plin de fast-food-uri, grill-puburi și alte restaurante cu tot soiul de ispite culinare, dar care nici măcar ispite nu mai pot fi de la o vreme când ajungi să le vezi peste tot. De asemenea, nu cred că exagerez când spun că în oraș, oriunde ai merge, simți constant un miros de mâncare „gătită”.

La întoarcerea din Phoenix Park, ploaia a reușit să îmi strice ziua. Plus un șofer care nu s-a menajat în a amesteca hainele deja ude cu puțină apă de ploaie acumulată pe marginea șoselei. Am șters totul din memorie cu pintul din Dice Bar. Peretele din spatele barului e acoperit cu bancnote din diferite țări, aparținând probabil turiștilor care au trecut pe acolo și-au lăsat un alt soi de bacșiș, cred. Pe perete era și o bancnotă de 1 leu și mi s-a părut că denigrează bacșișul din România, așa că în numele generozității poporului român, i-am înmânat barmanului o bancnotă de 5 lei pentru a o lipi de perete. Așa că dacă bancnota aia de 5 lei e încă acolo, să știți că e de la mine!

Concluzia zilei a fost că trebuie să fac ceva pentru ca rutina mea din călătorii să semene puțin cu cea de acasă, dincolo de strădania mea de a mă trezi devreme, strădanie care în Dublin a funcționat aproape în fiecare zi.

A treia zi

  • Cliffs Of Moher
  • Baby Cliffs
  • Galway City

Am rezervat excursia la Cliffs of Moher cu tipii ăștia. Nu îmi aduc aminte de vreun motiv pentru care am ales să merg cu ei, dar biletele le-am luat de la agenția lor din centrul orașului, acolo unde am întâlnit o domnișoară care a avut o reacție nefirească pentru mine când a auzit că sunt din România. A făcut „Ooooo, nice!”. Nu știu dacă reacția ei a fost pentru că a vizitat ceva extraordinar la noi în țară sau dacă doar a vrut să fie politicoasă. Și nici nu am întrebat-o pentru că m-a emoționat fantastic reacția ei. A fost prima oară când primesc o reacție așa pozitivă când spun că sunt din România. A fost ca un dar de 1 Decembrie!

Cliffs of Moher se află în partea opusă Dublinului pe insulă, iar toată excursia durează cam 13 ore. Pentru mine călătoria a fost o plăcere. Mă mai uitam din când în când pe hartă să văd pe unde naibii sunt și eram efectiv mândră de mine când am ajuns prin locurile alea. Nu vă gândiți că sunt niște peisaje mai frumoase ca ale noastre, doar că e ceva diferit și tocmai în asta constă de fapt interesul și plăcerea de a vizita. Din partea companiei care organizează excursia te însoțesc un șofer și un ghid. Murphy  a fost ghidul nostru, un domn la vreo 60 de ani pe care îl caracterizează – și citez – acest „postcolonial sarcasm” cu care ne-a încântat povestindu-ne istoria Irlandei.

El spunea că înțelege – în sensul în care tolerează – influența Imperiului Britanic și toate cerințele Uniunii Europene, dar rămâne un patriot convins. Regretă cel mai mult faptul că  limba lor națională nu mai e apreciată la școală și că mulți elevi aleg să învețe franceza sau spaniola, după școala primară, în loc de Irish, inclusiv fiul său. Ne-a vorbit și Alan în timpul turului despre limba irlandeză (celtică) și spunea că există un consiliu care decide să traducă noile cuvinte care intră în limbajul uzual al irlandezilor, cum ar fi „selfie”. Nu am auzit pe nimeni în oraș vorbind Irish, doar numelor străzilor apar într-adevăr în două limbi, dar ce e amuzant e că unele pot avea semnificații diferite.

Așadar, în timpul călătoriei, ghidul nostru ne-a povestit despre marile momente din istoria Irlandei și nu numai. Ne-a vorbit despre măsurile impuse de UE pentru țara lor, la ce au renunțat ca urmare a integrării, recunoscând faptul că peste toate Uniunea chiar a ajutat la dezvoltarea țării. Rămân totuși unele aspecte adânc înrădăcinate în modul de viață al irlandezilor care nu or să schimbe niciodată, precum condusul pe partea dreaptă, UE încercând să schimbe și asta. Murphy e un soi de Enciclopedia așa. Îmi pare rău acum că nu mi-am notat ce a zis, pentru că informațiile lui chiar te ajută să îți faci o idee despre felul de a fi al irlandezilor.

În scurtele momente în care nu ne povestea despre nu știu ce castel lăsat în paragină pe drum, ascultam muzică irlandeză, iar cu piesele care mi-au plăcut precum și cu altele ascultate pe la baruri, am făcut un playlist care să vă ajute să vă imaginați că sunteți acolo. Eu mai fac asta din când în când. Dau play, închid ochii și îmi imaginez că sunt iar în autocar privind pe geam către marea care a desenat frumos malurile insulei.

La Cliffs ai două ore la dispoziție să te plimbi, să faci poze, să admiri priveliștea și să te bată vântul încercând să vezi America. Și e puțin pentru mine care aș privi marea o viață. Compensează, să zicem, oprirea scurtă la The Baby Cliffs, cum le spun localnicii și plimbarea pe coastă de unde poți admira stațiunile lor. Majoritatea abandonate acum, însă unii se mai întorc aici pentru plajă, marea fiind foarte rece chiar și în timpul verii. Pot să vă asigur că în Irlanda te saturi să vezi castele. Sunt peste tot, unele în ruină, alte bine întreținute și transformate chiar în hoteluri. În orice caz, drumul e plin cu astfel de fortificații pentru că ba vin englezii, ba vin francezii… Acum însă vin turiștii.

Ultima oprire e la celebrul Galway City, iar dacă știi cine e Ed Sheeran, atunci sigur ai auzit și de orașul care a inspirat faimosul Galway Girl. Aici ne-am oprit tot pentru vreo două ore ca să vizităm orașul, mai degrabă centrul vechi cu barurile lor colorate și să luăm cina. Nu am vrut să plec însă fără să încerc desertul recomandat de ghidul nostru, înghețată cu Dingle Sea Salt & Irish Apple Balsamic de la „Murphy’s Ice Cream”.

A patra zi

  • Bull Island
  • Saint Annes Park
  • Darkey Kelly’s Bar

A patra zi urma să fie lejeră. Turiștii din zilele astea nu mai cunosc aceeași semnificație a vacanței, ca cea pe care-o petreceau ai noștri, dat fiind că noi nu ne mai împăcăm cu plictiseala. Deseori însă mă oblig să ajung mai repede în camera de hotel doar să lenevesc puțin înainte de a dormi. Sigur că de cele mai multe ori nu funcționează așa. A fost și cazul acestei zile în Dublin. Urma să fac o plimbare mai lungă, de vreo două ore pe faleză, înspre Bull Island, cu gândul de a ajunge pe plajă. Defect de turist care iubește marea. Și chiar dacă nu aș avea marea lângă aș alege oricând să îmi petrec o zi plimbându-mă prin oraș, în loc să mă pierd într-un muzeu unde nu pot sta concentrată mai multe de două ore privind lucruri pe care poate nu le înțeleg.

Încă o dată mi s-a părut extraordinar cât loc există doar pentru plimbări și petrecerea timpului liber într-un oraș unde vremea nu e chiar prietenoasă. Bull Island duce lipsă de o infrastructură concretă din ce am citit pe net și din ce am putut vedea la fața locului. Cu toate astea, de aici o priveliște deosebită asupra insulei și asupra portului și funcționează perfect ca loc de refugiu dacă ești mai singuratic sau romantic sau ambele.

Pe drum mi-am adus aminte că aș vrea totuși să mă întorc în centrul vechi pentru o ultimă și scurtă priveliște către Dublin Castle și Chester Beatty Library, întrucât ajunsesem în zonă în ziua turului gratuit și nu apucasem să fac vreo poză.

Problema cea mai mare pe care am întâlnit-o în Dublin, din punctul meu de vedere, e că pentru a folosi mijlocul de transport în comun și în special autobuzul ai nevoie de o sumă fixă, în monezi, pentru a-ți plăti călătoria care culmea diferă în funcție de destinație. Așa că în semn de protest am mers pe jos. De la cazare și până la Bull Island am făcut mai bine de două ore. Deși părea de necrezut că trebuie să mă întorc tot pe jos am încetat să mă plâng când am intrat în Saint Annes Park, pentru că este un loc incredibil de frumos. De fapt mistic – ăsta e cuvântul potrivit pentru a-l descrie.

Am ajuns în centrul vechi după vreo 21 de km parcurși pe jos. Am străbătut vreo două parcuri, două faleze, și multe cartiere pretențioase de care, nu știu de ce, am crezut că duc lipsă.

După ce mi-am îndeplinit obiectivul pe ziua aia, era timpul pentru cină. Chiar la vreo câteva minute de Chester Library există un local – recomandat de ghizii din această călătorie – denumit Darkey Kelly’s. E ciudat că au un meniu, dar cumva prețurile se fac pe loc, în funcție de ce își dorește clientul și asta mi-a displăcut. Am comandat un platou cu aripioare de pui, cartofi pai și două Guinness. Adică din nou fast-food. La un moment, un tânăr italian, care era la o masă lângă, a vorbit parcă pentru mine: „chips at lunch, chips at dinner”. Era iritat de lipsa de diversitate din meniu și îl înțelegeam perfect!

La un ultim pint de Guinness am făcut o recapitulare a felului în care au decurs zilele acestea în Dublin. Personal, consider că trei zile sunt suficiente să le aloci Dublinului, cu tot cu o excursie în afara orașului. Dacă nu ești fan al muzeelor, atunci poți petrece o zi în oraș și alte două călătorii vizitând împrejurimile, să mergi spre Cliffs sau mai spre nord, către Belfast. Tot pentru trei zile mă gândeam la o posibilă excursie de două nopți în Dublin și una în Belfast cu plecare de acolo înapoi în București. De asemenea, Irlanda se numără printre țările unde s-a filmat Game of Thrones, iar pe TripAdvisor sigur găsești tururi dedicate fanilor ca alternativă pentru o nouă excursie.

În concluzie

Acestea sunt câteva dintre concluziile mele pentru cine e curios să afle cum m-aș fi putut pregăti mai bine pentru excursia asta.

a. De citit puțină istorie înainte. Ajută mai ales dacă vrei să participi la unul dintre tururile gratuite care se organizează aproape zilnic în oraș. Ai astfel posibilitatea de a asocia nu doar veridicitatea articolelor pe care le citești pe net, dar și să asociezi locul faptelor descrise în articolele respective.

Articole:

  • Istoria pe scurt a berii Guinness și a familiei care a ajutat-o să devină un simbol pentru Irlanda aici și aici.
  • Scurtă lectură despre istoria orașului Dublin aici.
  • Articolul acesta de pe Adevărul.ro și acesta de pe Historia.ro

b. Pentru că îmi plac filmele, n-aș putea să sar peste capitolul ăsta. O simplă căutare pe Google și o să descoperi o serie de filme produse aici. De Brooklyn, am zis deja că e preferatul meu. Istoric, acțiunea e plasată în timpul marii migrări a irlandezilor în America. În centrul poveștii este o irlandeză care își găsește iubirea pe ambele continente. O altă recomandare, dar nu neapărat pentru acuratețea istorică, după cum ne-a dezvăluit Alan, ar fi Michael Collins, cu Liam Neeson și Julia Roberts.

c. Dacă ajungi în Dublin și vrei să experimentezi cum petrec localnicii timpul liber, atunci poate vrei să salvezi lista asta care conține în majoritate nume de puburi așa-zis „acreditate” Guinness. Adică au un simbol la intrarea în pub cu binecunoscutul pint pe fundal roșu. Un alt lucru pe care l-am aflat cât timp am stat în Dublin a fost că un pint de Guinness nu ar trebui să coste mai multe de 5 euro, așa că ai grijă prin ce bar turistic ajungi, pentru că prețurile aici cresc în funcție de cum bate vântul și… cam bate vântul în orașul ăsta! De asemenea, nu te obosi să cauți pe net prețurile băuturilor pentru că nu sunt afișate. Aproape că nici în baruri nu prea găsești meniuri când vrei să comanzi.

Buget

Din punctul meu de vedere, Dublin e o destinație scumpă și cred că e o opinie general valabilă printre cei ce au vizitat capitala. Ce m-a șocat pe mine, apropos de prețuri, este faptul că berea e scumpă chiar și în supermarket. De asta de multe ori am preferat să cumpăr vin și să mă bucur de bere doar în puburi, unde nu ai cum să nu intri pentru că sunt efectiv peste tot. Mai jos sunt câteva dintre cheltuielile importante pe care le-am avut în această excursie. Restul cred că depinde de fiecare pe ce e dispus să cheltuie.

Zborul – 188.21 euro 2 pers/dus-intors*

Primul meu zbor cu Ryanair a fost un șoc. Nu exagerez când spun că intrasem puțin în panică pentru că simțeam că nu am aer, dar a fost o chestiune de câteva minute până când m-am obișnuit cu spațiul. *Biletele au fost cumpărate în iunie.

Cazarea – 403,15 euro, 2 pers/5 nopți cu mic-dejun inclus

Glenn Guesthouse are localizare bună, e aproape de centru și vin mulți români aici.

Intrări la muzee/excursii/turul „gratuit” prin oraș – 75.5 euro/pers

Guinness Storehouse cu bilet cumpărat online – 18,5 euro (e importantă ora când alegi să vizitezi, prețul crește în funcție de asta).

Excursia către Cliffs of Moher (doar drumul)  – 45 euro

Trinity College (biblioteca și muzeul, dar fără să văd The Book of Kells) – 7 euro

Pozele sunt făcute cu iphone 8, iphone XS și NIKON D3300.

Ha'penny Bridge_Dublin

Dacă ți-a plăcut articolul, m-aș bucura să-i dai un share!

2 thoughts on “Dublin

  1. Un articol foarte bine scris, foarte bine documentat, cu acel ceva care te atrage să-l citești până la capăt. Felicitări!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *