Lady Bird

De câte ori mă uit la un film prost mă întreb oare de ce atât de greu să spui o poveste în cinematografie. Și apoi văd câte un film ca „Lady Bird” și îmi dau seama de ce. Pentru că nu poți să exprimi ceva, probabil că asta se aplică în general în artă, dacă nu trăiești emoțiile pe care vrei să le pui în imagini. M-a făcut bucăți Greta Gerwig. A șters cu mine de pământ și cumva a reușit să mă aducă înapoi în fața ecranului implorând pentru mai mult.

Totul se petrece atât de lin de parcă îți oferă timp și pentru tine. Îți aruncă mingea și îți spune: hai, joacă-te puțin cu asta! Și uite așa, dintr-o scenă în alta, joci după cum vrea fata asta care a pus-o și pe Saoirse Rosan în rol principal. Doar să îi alunece o lacrimă în colțul ochiului și eu încep să bocesc cu toate rezervele în fața ecranului. Uite încă un lucru care cred că face un film să devină foarte bun. Care e mixul perfect de actori? Pentru că până la urmă și ei trebuie să se potrivească în mare parte în acest tablou.

Nici nu aș ști de unde să încep. Hai să iau doar două fețe de băieți talentați. Lucas Hedges a mai jucat în „Manchester by the Sea”. Din nou, și acolo am strâns ceva lacrimi! E puritatea în persoană. Tipul e ca o plastilină când vrea să te convingă de personajul său. Doar lipește puțină culoare într-un colț și gata! S-a zis cu tine! Sigur că pare genul de actor făcut pentru personajele neajutorate, puțin speriate de condiția lor, vezi și „Three Billboard Outside Ebbing, Missouri”, dar tipul e ca o floare de primăvară, miroase de fiecare dată la fel de bine.

Timothée Hal Chalamet este poate cel mai tânăr actor nominalizat la Oscar în 2018. În film, joacă pe băiețașul inabordabil, mereu cu o carte în mână, citind despre războaie sau ceva. Sigur că tipul știe să facă și pe romanticul și abia aștept să îl văd în „Call Me By Your Name”, unde personajul lui se îndrăgostește de un cercetător sexy, în pielea lui Armie Hammer. Știu că e tânăr, a avut până acum roluri mici în seria „Homeland” și în „Interstellar”, dar având în vedere că în familia lui toată lumea e fie actor/actriță sau scenarist, el nu putea să fie altfel decât mega talentat.

„Lady Bird” e povestea unei adolescente care trăiește într-un orășel din California și care vrea să studieze în New York și să plece din acel loc îngrozitor numit acasă. Nimic nou în asta, nu? Mulți am trecut prin același fir narativ. Filmul e nou prin faptul că nu am mai văzut să se pună atât de frumos accentul pe relația dintre mamă și fiică într-o producție americană cu adolescenți. Sigur că mama nu e cea mai bună prietenă a ta, nu va avea niciodată rolul ăsta, dar parcă uneori ți-ai dori asta. Și ți-ai dori să te aprecieze pentru ceea ce ești – vezi dialogul cu „really like me” din film – iar mamele de fete rareori ajung în punctul ăsta, pentru că ceea ce suntem noi pentru mamele noastre e doar o proiecție a ceea vor ele să fim de fapt. Cel puțin așa văd eu lucrurile și pare că filmul se îndreaptă în aceeași direcție.

Mai am voie să menționez o singură rețetă la care m-am gândit pentru filmele care au succes și termin cu aroganțele mele de umil privitor. Simplitatea. Ați observat cum toate filmele bune se petrec în același cadru, au personaje puține, eventual banale – în sensul că dacă Johnny Depp ar juca într-un film el ar fi și magician, ar ști să se lupte cu tipii răi și să fie sexy în același timp? La polul opus de banale. Adică fără artificii, fără realități paralele, ci simpli oameni. Și îi adori pe oamenii ăștia pentru că chiar dacă întruchipează personaje aflate în celălalt capăt al lumii, parcă ar fi vecinul tău de la doi, sau prietenii tăi când vă îmbătați noaptea în parc și stăteați tolăniți pe bănci admirând stelele.

Mă bucur că în sfârșit am descoperit un film bun anul ăsta. Sper să fie doar primul, pentru că am o listă întreagă. Tot în materie de filme, o să încerc să îi mai dau o șansă lui Woody Allen, mai ales că a fost mentorul acestei Greta Gerwig. Și tot de la ea am furat o recomandare. Să fie cu dragoste, să fie „Brief Encounter” (1945) în cap de listă.

foto