Nimic nu e întâmplător

Nimic nu e întâmplător

La 26 de ani, oamenii noi pe care îi întâlnesc sunt destul de importanți pentru că mă ajută să mă cunosc mai bine. Spre exemplu, dacă m-aș duce la o întâlnire cu un tip pe care nu l-am văzut în viața mea, probabil că aș începe să spun unele neadevăruri sau orice altceva ce m-ar face să par interesantă. Jena pe care o simt chiar și la câteva zile după întâlnirea aia mi se lipește pe creier. Sigur, sentimentul că am dat-o în bară e al naibii de greu de îndurat, dar exercițiul ăsta al cunoașterii, pe mine cel puțin, mă ajută să îmi regăsesc echilibrul și să renunț la astfel de jocuri de imaginație care nu mă caracterizează.

De curând am mai învățat ceva despre mine și cred că în timp aș putea să corectez acest nou defect. Într-un weekend trecut am petrecut două zile în case unei doamne cu adevărat spectaculoase despre care aș fi avut mai multe să vă spun astăzi dacă nu aș fi fost atât de dezinteresată de persoana ei când am cunoscut-o. Cred în această teorie, pe care tind să o uit cam des, că nimic nu e întâmplător. Posibil că sunt mai multe persoane (sănătoase sau nu) care o zic, dar îmi place, face lumea să pară mai misterioasă. În ziua în care am cunoscut-o pe doamna Natalia nu doar că am uitat complet că orice om nou ieșit în cale nu e doar întâmplare, ci și că s-ar putea să sufăr de o nouă boală.

Până nu demult credeam că răbdarea îți oferă demnitate. Probabil că am pierdut-o undeva pe parcursul acestor luni, ani. Habar nu am. Cert e că și acum când scriu, nu pot doar să scriu, trebuie să intru pe Internet, să îmi verific e-mailul, să răspund unor mesaje mai vechi, să mă uit pe Facebook, în orice caz să fac altceva. Iar ceva-ul ăsta e ca un drog sub efectul căruia obișnuim să muncim, iată chiar să ne bucurăm și, în definitiv, să ne trăim viața. Timpul petrecut în casa doamnei Natalia ar fi trebuit să îmi aducă zeci de pagini într-un jurnal. Te miri ce povestiri despre copilul ei, despre tatăl dumneaei, despre teoria cu extratereștri, despre locuința ei și în esență despre afacerea cu turtă dulce, pentru că e chiar o experiență unică să te trezești în fiecare dimineață cu un așa miros în casă.

Nu știu de ce boală urbană sufăr mai exact, dar dacă aș fi putut spune stop acestei grabe constante cu care ne infectează viața de la oraș, poate că teoria mea despre destinele care se încrucișează ar fi avut o confirmare acum. Așa că o să încerc să am din nou răbdarea necesară de a asculta poveștile celor pe care îi cunosc sau urmează să îi cunosc. Și apropos de teorii, doamna Natalia avea o zicală frumoasă, că fiecare dintre noi ajunge o stea pe cer la finalul vieții. Păcat e că de aici, de unde eu stau să scriu toate astea, nu am cum să le admir.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *