O poveste despre rap si alte muzici

In copilarie nu am primit vreo educatie muzicala de la ai mei. Sigur, tata era (ca toti barbatii la o anumita varsta) indragostit de boxele lui vintage, mari, la care dorea sa asculte muzica tare. Eu insa nu l-am vazut vreodata punandu-le in functiune. Asa cum nu imi amintesc sa imi fi spus vreodata: “vezi tu, astia sunt Abba” sau “astia sunt aia de la Beatles”. Prin urmare, am crescut mult timp cu muzica de la radio fara sa stiu cine sunt cei care se aud in aparat.

Printre putinele mele momente muzicale aveau loc fie in casa verisoarei mele, acolo unde dansam pe piesele auzite la radio, la scoala in timpul orelor de educatie muzicale, fie in casa bunicilor mei de la tara unde alti veri de-ai mei ascultau B.U.G. Mafia. Prin urmare, pana la 14 ani nu cred sa fi avut vreo relatie intima cu muzica, nici curiozitatea sa o descopar de una singura, dar stiu ca imi erau familiare numele celor de la Mafia, dar habar nu aveam cine era Freddie Mercury sau Prince.

Ah! Si mai era muzica de la nunti. Nu ma enerva atat genul muzical cat volumul care iesea din boxele alea mari, imprastiate prin curte doar asa ca sa se stie ca e nunta-n cartier. Nici acum nu sunt o fana a muzicii ascultate la maximum, dar societatea a reusit sa ma transforme cu succes intr-un personaj docil cand vine vorba de nevoile oamenilor moderni.

Cred ca mi-a lipsit mult educatia asta muzicala despre care va vorbesc, pentru ca vedeti voi, am crescut imprumutand muzica, am furat cate o sugestie de la cine am putut. Am trecut de la a asculta Mafia intr-o casa de batrani, la manelele din discoteci si baerame, la a-mi crea un playlist cu muzica rap, indie si trap abia pe la 25 de ani. Nu m-am indragostit de muzica de la tv decat foarte putin si o ascultam doar pentru a dansa cand veneam de la scoala si eram singura acasa.

Cand m-am indragostit (de prietenul pe care il am si acum) ascultam impreuna, tolaniti pe patul din camera lui Parazitii, Criss Blaziny si o formatie locala de hip-hop. Practic, m-am indragostit de doua ori. Prima data de el, de Razvan, si apoi de rap. A fost pentru prima data cand am descoperit ca muzica poate avea un sens atat de intim. Acum, muzica are cumva numai un astfel de inteles. E ca o relatie intre mama si pruncul ei sau intre doua prietene care vorbesc rar, dar se inteleg la fel de bine de fiecare data cand se vad sau intre un baiat si o fata destinati sa fie impreuna.

In primul an de facultate, Bucurestiul ma intrista teribil. Cred ca ascultam non-stop Bitza. In 2009 a aparut “Ramanem prieteni” care a inlocuit piesele lui Bitza si a devenit un soi de muzica de consolare. Din toata tristetea aia a mea, muzica lui Spike era energizantul care ma punea in miscare. Sigur, starea prin care treceam a facut ca muzica lui sa-mi patrunda in vene pentru totdeauna. Genul asta muzical s-a lipit intr-atat de mine ca a urmat povestea UZR pe care am tot spus-o pe blog.

Intre timp, din 2009 si pana in 2015, sigur ca am inceput sa ascult si altceva. Portofoliul de rapperi romani s-a largit, dar au intervenit si alte genuri muzicale. Acum am un Playlist de Weekend cu care indraznesc sa ma laud, dar si prieteni care ma ajuta sa ascult tot felul de artisti noi. E normal insa ca uneori sa te intorci la muzica pe care o ascultai in adolescenta, pentru ca te defineste cumva si te ajuta fie sa lasi trecutul in spate, fie sa il prezinti altora ca o reflectie personala. Recentul album al lui Spike – „Lumea lui Paul” – e o dovada a faptului ca si noi, cei care ascultam muzica sa acum ceva ani, am crescut si avem alte standarde muzicale.

Ma bucur ca am inceput sa ascult si alte genuri muzicale si ca intr-un final am invatat despre artistii din copilarie care se auzeau in aparat. Nu pot sa ma despart definitiv de rap, un gen care m-a fermecat din mers si care pentru mine inseamna bucurie si tristete laolalta, doar ca lectia primita pana acum in materie de muzica a fost aceea de a fi deschis spre orice gen muzical cu conditia sa iti patrunda in suflet si sa te defineasca intr-o mare masura.

Foto aici.