In liceu eram foarte sigura de planul meu de a deveni cineva. Imi doream sa lucrez in media, eventual ca producator, intrucat credeam eu ca sigur o sa fac mai multe emisiuni bune la televizor. Am ramas cu acelasi gand si in facultate pana cand au inceput sa vina dezamagirile: un profesor care sa te faca sa te simti ca naiba, multe luni de cautat un job si zile in care deveneai o simpla leguma.
Dupa ce am terminat masterul si am vazut ca nu conteaza cu absolut nimic, am ajuns la 25 de ani fara a mai crede ca ma asteapta „cariera” undeva pe drum. La cea de producator am renuntat cam de cand mi-am dat seama despre ce e facultatea de fapt (multi cred ca inca mai cauta o explicatie). Mi-a ramas totusi o lupta si anume aceea de a lucra intr-un domeniu care sa respecte cumva directia apucata in facultate. Asa ca mi-am luat ultimele resurse de ambitie si am ajuns sa lucrez pentru o televiziune.
Am scris acum 2 ani un articol care se cheama „Generatia The Dreamers„. In esenta, in articol spuneam ca atat acasa, cat si la facultate am crescut intr-o fabrica de produs visatori. Parintii isi pun toate nesansele lor in carca ta, iar profesorii nu stiu deloc cum e munca reala intr-o companie dincolo de paginile cartilor in care se incapataneaza sa isi scufunde inteligenta. De asta nu am inteles niciodata de ce exista inca profesori care cred ca pot ambitiona un student daca il pica.
Problema mea, acum la 25 de ani, e ca m-am trezit din aceste vise usor cam tarziu si sunt putin confuza. Nu mai locuiesc intr-o camera de camin, am o chirie foarte mare de platit, nu mai cheltui 3 milioane lunar pe haine si nu ma mai duc in cluburi pana la 5 dimineata. Si acum ma intreb: oare ce s-a intamplat in 2-3 ani?! Am intrat cumva intr-o alta etapa de rahat, pentru ca ma simt de parca as functiona zilnic pe baterii. Suficient timp sa visez nu mai am, iar cand ajung seara ultimele minute de existenta sunt in fata televizorului, in timp ce sistemul meu urla: „low battery”.
Cred ca problema mea si a multora din aceasta generatie e ca preferam de prea multe ori sa fim martorii vietii noastre decat actorii ei. Stiu, am scris in cuvinte pompoase ceea ce s-ar traduce simplu: LENE. Si, cu toate astea, raman la ideea ca daca am fi avut norocul de o societate care sa functioneze eficient, atunci multi dintre acesti „the dreamers” ar fi avut mai multe obiective de planificat. Si nu ma refer aici doar la munca, ci fix la ceea ce facem dupa munca, la implicarea noastra activa intr-o lume care in momentul de fata pare a nu ne cere nimic.
Din pacate, atat eu, cat si multi altii ca mine vom continua sa zburdam pe pajisti inflorite cand simtim noi ca ne e bine, iar cand vom da de greu, cand o alta dezamagire ni se va lipis de fata, atunci vom plange pe umerii celor care ne-au format asa. Da, eu inca am 25 de ani si nu stiu daca sa ma gandesc deja la fotografia de nunta inramata si pusa in perete deasupra patului conjugal sau sa mai copilaresc putin si poate ca intr-o zi sa gasesc acel ceva care s-ar putea numi „implinire”.
Foto: Albumarium
Cred ca 25 asta e prag ceva, ca si eu l-am resimtit :)), poate de atunci realizam complet ca suntem maturi si ca avem responsabilitati (cam tarziu totusi pentru noi, avand in vedere ca la varsta asta parintii nostrii deja aveau copii, cel putin in cazul meu). Bun articol.
E si cazul alor mei. Nu stiu daca au avut ceva de castigat din asta. Probabil ca un copil adorabil ca mine :)) si libertatea de la 50 de ani – varsta la care M. Cartarescu spunea ca te simti cel mai liber si mai plin de viata (nu a folosit chiar aceste cuvinte, dar esenta era asta). Sa fim maturi, zic! Cu toate ca nu ma simt deloc pregatita pentru asta :))
Pana la urma si maturitatea e over-rated. Cand am intrebat-o pe mama cum a fost sa aibe copii asa tanara, mi-a zis ca nici nu a realizat prea bine ce inseamna, totul a venit de la sine. Prea analizam totul si uitam sa ne bucuram.
Da, asa e. Cred ca e un defect de generatie :))