Cu credinta in metrou?

Cu credinta in metrou?

Avea dreptate acela care spunea ca mersul cu metroul sau autobuzul iti ofera noi subiecte de blog. De cateva zile, vad mai multe persoane care citesc carti religioase in metrou. Sunt acele carticele de rugaciuni pe care preotii de la anumite biserici le dau gratuit enoriasilor in momentul terminarii spovedaniei.

Recunosc ca am citit si eu cateva dintre acestea, dar nu pe cele pe care le-am primit personal, ci pe cele pe care bunica mea le lasa in sprijinul ochelarilor de pe masa. Singura carticica pe care am luat-o in serios continea Psalmul 50 al lui David si mi-a fost data de un profesor de religie.

V-am mai povestit eu ca in generala si in liceu am fost practic o tocilara care invata in mare parte de teama profesorilor. Cam asa se intampla la romana, la mate si, uneori, chiar si la muzica (stiu ca suna stupid). Regretul meu nu e ca am invatat, ci ca faceam asta din teama de a nu ma face de ras in fata colegilor. As putea spune acum ca toceala o fost un soi de tortura personala pe care nu o constientizam asa cum ar fi trebuit. Prin urmare, amintirile mele din acea perioada sunt cu mine in picioare, cu inima cat un purice si simtandu-ma putin mandra de cunostintele mele temporare (asta aveam sa aflu bineinteles ceva mai incolo).

Am invatat Psalmul mai mult pentru a lua o nota (din nou stupid), dar intre timp mi-am dat seama ca universul credintei e intr-un fel fascinant. Culmea e ca ai mei nu mi-au impus un regim ortodoxist, dar imi aduc aminte de momentele inainte de culcare in care eu si vara mea spuneam o rugaciune ce continea „eu sunt mic, tu fa-ma mare”. Cand profesorii de religie si-au excercitat influenta suprema asupra mea, am ascuns acest dialog cu divinitatea. Era momentul meu secret despre care nu spuneam nimanui, pentru ca asa mi se parea firesc si normal pentru acest tip de ritual.

In continuare cred ca orice tip de dialog cu divinitatea trebuie sa se petreaca intr-un cadru personal, exceptand situatiile in care consideram biserica un loc mai potrivit decat sufrageria din apartament. Sigur, in definitiv, fiecare citeste ce si unde doreste. Eu doar nu ii inteleg pe oamenii care nu vor sa incadreze rugaciunea intr-un anumit spatiu asa cum nu ii inteleg pe cei care citesc aceleasi carti ca mine. E ca atunci cand descoperi un autor, te indragostesti de el si vrei sa ramana doar al tau. Ce vreti, e si asta o forma de egoism…

Foto

Dacă ți-a plăcut articolul, m-aș bucura să-i dai un share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *