Prima zi: teambuilding

Prima zi: teambuilding

Prima zi din stagiu a fost din nou despre teambuilding. De data asta însă am interacționat cu colegii noștri străini jucându-ne și făcând primul nostru task de grup. Au fost șase echipe diverse, formate  din studenți de naționalități diferite, care trebuiau să vorbească despre cum este văzut lobbyul în țara lor. Dat fiind că sunt foarte mulți români, cel mai mare grup de aici, evident că în fiecare grupă se găseau minim doi studenți de-ai noștri. Concluzia a fost că la noi lobbyul are o percepție negativă din cauza corupției și că oamenii nu prea se duc la vot, pentru că nu mai au încredere în politicieni.

Mă rog, opniile au fost dintre cele ca la carte, adică exact cum am învățat noi la școală cu modele și dintre cele de perspetivă civică, luând în calcul exemple concrete și știute de cei din echipă. Exercițiul a fost unul interesant, pentru că la sfârșit am descoperit că părerile sunt la unison. Fiecare a spus despre țara sa cam ce a zis și un concetățean de la altă echipă. Mie mi-a plăcut la acest exercițiu faptul că am început să vorbesc engleza la nivel de propoziție și că a fost un exercițiu de teambuilding pe bune, adică am reușit să interacționăm mai mult și să degajăm puțin atmosfera austeră din ziua întâlnirii la hostel.

Le spuneam și fetelor din cameră că mă simt prost în anumite situații. Încep să văd foarte clar și realistic toate problemele pe care țara noastră le are și suntem cu mult în urma acestor țări reprezentate în acest stagiu, UK e doar un exemplu. Mă oftic când îi văd pe acești studenți străini atât de degajați, mă enervează că  noi nu putem fi mai îndrăzneți, mai entuziaști chiar și că, deși suntem mai deștepți, reușim tot noi să fim ăia stresați mereu de parcă ni s-ar tăia gâtul la orice prezentare. Noi am învățat să fim tocilari. Asta ne-a învățat sistemul nostru educațional și doar atât putem.

Cât despre ce s-a vorbit în opening day sunt de acord că mai avem multe de învățat despre solidaritate. Un cuvânt nu tocmai ușor pe care țările mari ale UE le aplică acum cu toate aceste crize prin care trec diverse țări europene ca Grecia. Despre România nu mai spun. De ce ar avea cineva nevoie de un copil care aduce numai belele? Acum mi se pare normal ca lumea să ne discrediteze. Am auzit în autobuz, probabil că a spus din greșeală, pe cineva: “Who need romanians?”. O lipsă de fair play și chiar de toleranță dacă privim partea dramatică a lucrurilor. Voiam să dispar în acel moment. Voiam ca nația noastră să se numească altcumva și să nu mai spun niciodată în viața mea: “I’m from Romania”.

Aici mă simt cam așa: România e cel mai mic copil al mamei Europa. România are mai mulți frați. Toți au reușit în viață, adică au ajuns ce și-au dorit și au de toate. România vrea și a încercat toată viața ei să facă ceva nou și diferit tot timpul, dar nu i-a ieșit nici după zeci de încercări. Așa că toată lumea știe de existența acestei surori, dar nu o bagă în seamă. Într-o zi România se duce în vizită la frații ei mai mari. Atunci simte rușine dar nu față de opulența fratelui, ci de faptul că ea nu a putut să realizeze toate acele lucuri. Practic e o ceartă cu ea însăși care nu se mai oprește.

Sentimentul ăsta e compensat de faptul că unii dintre noi chiar ne simțim bine aici. Am reușit să ne descurcăm de fiecare dată până acum și cred eu că o să facem față și în zilele ce urmează. Vă las cu o scurtă galerie și o noapte bună, pentru că la mine e noapte, dar voi probabil că o să citiți de dimineață sau după-amiază asta. Revin! Până atunci ne vedem pe net!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *