Series Addict: Girls

Am vorbit de foarte multe ori despre serialele pe care le urmăresc. În realitate am văzut mai multe decât am menţionat aici şi asta pentru că despre How I met your mother, şi asta ca să dau doar un exemplu, vorbeşte toată lumea. În general genul meu de seriale e de fapt atipic. Printre producţiile preferate se numără cele de la HBO şi AMC.

De la HBO vine şi Girls. Aşa cum în adolescenţă mă uitam la nişte cretini cum se îndrăgostesc pentru prima dată sau cum discută în ce mod să-şi piardă virginitatea şi romanţele de atunci, pe care, e drept, le absorbeam în orice film, Girls e cam aceeaşi poveste doar că la 20 de ani, când ai făcut deja sex pentru prima oară, ai un prieten (sau îl cauţi), nu mai ai părinţii pe cap şi practic depinzi de prietenii care să te ocrotească şi să te scoată din casă.

E un serial pentru fetele ca mine. Dacă vii de la muncă, plictisită de viaţa pe care o duci şi tot ce vrei să faci e să asculţi nişte tipe cum duc o viaţă paralelă cu a ta, atunci serialul ăsta e şi pentru tine. Dincolo de sarcasm există în serialul ăsta ceva ce caut la orice producţie: realism. Camera care se plimbă cu personajele, focalizarea lungă, tăcerea jenantă specifică filmelor româneşti, care lasă loc de absorţie scenică, feţele comune ale personajelor care îţi amintesc că lumea nu e perfectă, şamd.

Chiar şi pentru 30 de minute trebuie să ai foarte multă răbdare. Spre deosebire de serialele de acţiune, fantasy şi etc, Girls e serialul ăla care îţi serveşte gafele aleotoriu în film. Replicile sunt cam slabe. Chiar dacă scenarista e o tipă foarte isteaţă (Lena Dunham) şi deţine rolul principal în producţia scrisă chiar de ea, scenariul nu vrea să iasă în evidenţă şi probabil că nici nu are de ce.

Ca gen e o comedie, dar nu o să râdeţi decât dacă aveţi probabil 30 şi mai aveţi timp de seriale ca ăsta. Eu nu râd, pentru că am 20 şi ceva şi încă trăiesc momente penibile.

Despre film? Aici.