Din dragoste cu cele mai bune intenţii

Despre film probabil că aţi auzit, ştiţi cine e regizorul, film premiat, cunoaşteţi actorii, etc. Eu am văzut „Din dragoste cu cele mai bune intenţii„, pe care-l aşeptam din august de când a avut premiera la Locarno, la NCRR (Noul Cinematograf al Regizorului Român), acolo unde mă duc mereu, dacă vreau să văd un film românesc. De povestit nu am să o fac, ci am să vă punctez doar acele aspecte ce mi-au plăcut şi pentru care ar trebui să mergeţi să-l vedeţi.

Aş începe cu procedeul filmic POV (Point Of View) de care nu ştiam, dar m-am interesat, tocmai pentru că frapează începutul. Are şi un uşor efect ameţitor, mai ales când personajele: Alexandru (fiul) şi David (tatăl) se îndreaptă spre camera de spital a bolnavei. Ca să fiu mai explicită, o să dau exemplul unei naraţiuni care pare povestită de mai multe personaje, aşa cum ne spuneau noua profele de română când studiam Baltagul. Personajul principal se uită la un alt personaj, dar de fapt se uită la cameră şi prin ecran direct la spectator. Mi-a plăcut enorm „efectul” ăsta şi îţi dă senzaţia că eşti acolo, mai ales când timpul, deşi aici e ceva tipic filmelor româneşti, parcă păşeşte o dată cu tine ca spectator în camera de spital, în garsoniera iubiţilor, etc.

Un alt aspect care îmi motivează prezenţa în sala de cinema, atunci când rulează un film românesc se referă la stereotipurile româneşti, care îmi dau senzaţia că regizorul s-a gândit şi la viaţa mea când a decis să facă filmul. Mă identific grozav cu scenele din spital, întrucât cunosc realitatea românească a spitalelor, dar şi statusul pacienţilor care doresc să se implice în drama ta cu orice preţ. Ca şi Alex urăsc astfel de intervenţii, nu pentru că nu ar ajuta cu o vorbă bună, doar că te enervează pur şi simplu.

Alex interpretat de Bogdan Dumitrache este un personaj care în viaţa de zi cu zi te-ar enerva grozav. În film, în schimb, mie mi s-a părut extrem de simpatic. Reuşeşte oarecum să echilibreze această grijă excesivă a sa cu o simpatie ce reiese tocmai din procedeul POV. Cred că mai sunt o serie de alte „procedee” specifice, pentru că ar fi interesant de studiat ce e cu femeia aceea care are masca de iepuraş pe faţă. În plus, e ilustrat cu o acurateţe fenomenală scena cu vizita colegelor de serviciu, modul în care intră acestea, precum şi rolul diferitelor personaje ce mai apar.

Pe net nu am găsit o analiză strălucită a filmului şi chiar mi-ar plăcea să ştiu toate aceste lucruri. Aşa că dacă vă pasionează şi pe voi şi ştiţi de un articol bun de tot despre film, atunci vă aştept cu un link. Vă aştept, de asemenea, cu alte păreri.