Vă mai aduceți aminte de articolul Generația The Dreamers? Pe scurt, în acest post vă spuneam de tragicul destin al studenților care după ce termină o facultate ajung ingineri la mama acasă, fără însă să spere ca până la urmă o să își găsească locul de muncă mult dorit. Deși nu am găsit un răspuns concret pentru acest fenomen, am înțeles însă de ce unii dintre noi se găsesc în situația asta.
Vreau să spulber secretul de la început. Visători suntem cu siguranță. Suntem visătorii generației Y, numiți și Millennials de către PEW Research Center. Din Generația Y fac parte toți cei care s-au născut după 1980 și, pentru că am ajuns la maturitate la intrarea în noul milieniu, am primit și denumirea de Millennials. Caracterizarea populară a cercetărilor e de fapt aceea că pentru noi, tot ce zboară se mânâncă. Suntem leneși, sigur, dar avem și o ambiție ascunsă care ne ajută să avem vise (prea) mari pentru noi, stăm mult pe net, vorbim enorm la telefon și ne place să ieșim cumva în evidență prin tatuaje sau stiluri diferite de personalitate (asta pentru că de la depeșari am trecut la o categorie mai largă de identități, vezi hipsterii și pitipoancele).
Dacă vă vine să credeți, o parte din vina pentru statul nostru, din acest mileniu, se datorează părinților noștri. O scară valorică în ceea ce privește îndeplinirea profesională ar arăta că aceștia s-au străduit și s-au străduit ani grei de muncă să ajungă astăzi cineva. Părinții mei, spre exemplu, încă au anumite sechele legate de sculatul de dimineață pentru a merge la lucru. Doar dacă te scoli foarte de dimineață, ai dreptul să spui că muncești. Mă rog, asta îți spun acum când ei pleacă la muncă în timp ce tu dormi și sigur știu că nu te trezești mai devreme de 12 ziua. Cu toate astea astea, dormi liniștit, pentru că știi că eșecul tău se datorează într-o mică parte și lor. De ce?
Pentru că te-au crescut un visător. Anul 2008. Anul în care în continuare faci cum te taie capul și dai la facultate care crezi că te reprezintă. Exact la fel am făcut eu din clasa a 8-a când mi-am zis că mi se potrivește o carieră în TV. Între timp visul meu a pierit cu fiecare interviu eșuat chiar în domeniul în care am terminat facultatea. În termeni populari: teorie degeaba, stat degeaba. Noi, cei din Generația Y suntem crescuți de Generația X care se mai numesc și Baby Boomers. Evident că trecând prin perioade critice (vezi comunismul și tranziția spre capitalism care continuă) acești realiști și-au propus să își sufoce odraslele prin oferirea unei încrederi în sine ce nu se termină dincolo de lună.
Partea tristă spre care privim majoritatea e neîmplinirea sau împlinirea târzie a unei vieți profesionale egală cu dragostea și sprijinul oferit în exces de aceștia.
Discrepanța aceasta care dăinuește pentru unii și acum nu cauzează conflicte, pentru că părinții încearcă să își sprijine în continuarea copiii (vezi mama). Da, au existat certuri, dar nu interziceri financiare sau cătușe pentru imaginația mea de visătoare. Eu încă vreau să lucrez la TV!
Am mai citit despre cineva care abia la 25 de ani a început un internship la o revistă cunoscută și consideră că acest job este o mare oportunitate pentru viitoarea carieră în jurnalism. Sigur, e de admirat, în condițiile pieței muncii de azi și necunoscând situația persoanei în cauză, cî cineva își poate îndeplini un vis. Pentru mine eșecul ar fi venit cu siguranță până la acea vârstă. Oricât de mult aș visa eu să fac o emisiune la tv, nu cred că aș fi putut trăi cu gândul că abia la 25 de ani am un prim job și acela neplătit. Contra-exemplele cred că sunt mai repede de găsit. Trebuie doar să deschidem facebookul și să îi luăm pe rând.
Deasupra tuturor acestor povești triste, trebuie să ne fie clar un aspect: visătorii vor de asemenea prosperitatea pe care și-au clădit-o părinții lor, cu excepția că balanța profesională trebuie să îndeplinească zicala fă ce îți place ca să nu lucrezi o zi din viața ta (autor anonim sau popular, chiar nu mai știu). Nimic dubios până aici, doar că până la marea realizare, generația Y își caută popularitatea pe net (vezi acest blog). Sau facebook. Eram în metrou când l-am auzit pe un puști spunând: I-am făcut Alexandrei o poză cu telefonul într-o pauză și a postat-o pe facebook. După zece minute avea deja 300 de like-uri, iar eu de abia strâng 50.
Social media ne ajută practic să fim și mai selfie, dar și mai invidioși pe persoanele care au mai multe like-uri decât noi. Ca în viață de altfel, unii reușesc mai repede, alții mai încet.
După părerea mea instabilitatea economică prin care trecem ar trebui să îi fie de folos Generației Y, pentru că ne ajută să dobândim mult mai multe calități decât au reușit părinții noștri. Adaptabilitatea cred că e cuvântul care ar trebui să ne caracterizeze. Și eu mai am o regulă pe care continui să aplic măcar pentru a mă bucura de viață: Trăiește fiecare oportunitate pe care o ai și învață nonstop!
Andra Zaharia are un articol interesant legat de această temă și doresc să închei cu un citat de-al său:
Din perspectiva mea, trebuie însă să acceptăm acest mediu și să încercăm să ne găsim locul acolo unde cele mai multe dintre dorințele noastre profesionale sunt întâmpinate cu succes.
Sursele mele de inspirație pentru acest articol:
- Care-i treaba cu…Generația Y, revista Elle, nr. din septembrie 2013
- Andra Zaharia: Joburile și generația noastră
- Huffington Post: Why Generation Y Yuppies Are Unhappy
