Cum a fost la Straja si vizita la Castelul Corvinilor

cum a fost la straja si vizita la castelul corvinilor

Înainte de a merge la Straja, am căutat câteva articole care să mă ajute în a-mi face o părere despre atmosfera de pe pârtie sau mai bine zis căutam să văd cu ce frici ar trebui să îmi suplimentez stocul odată ce m-am convins că trebuie s-o fac și pe asta. Cum n-am găsit, mi-am promis ca la întoarcere să scriu despre experiența mea, plus că mi-am dorit să vă țin la curent cu progresul și aventurile mele la schiat și anul acesta.

Neliniștea pe care o am apropos de schiat într-un loc nou vine din zecile mele de căzături nu pe pârtie, unde uneori e chiar confortabil să cazi, ci la coborârea de pe telescaun sau urcarea cu teleschiul. Am căzut pe Transalpina de pe teleschi, mi-am pierdut bățul la telescaun și am căzut de fiecare dată la capătul liniei. Am căzut la Predeal și am căzut la Straja. S-ar zice că după atâtea căzături, am învățat acum să cobor de pe instalațiile astea și să nu stau suspendată într-o frică ce în fapt n-ar trebui să îmi afecteze starea emoțională de fiecare dată când vine vorba de schiat.

Concluzia mea e că sunt o ființă vulnerabilă în calea progresului și că spre binele meu aș putea foarte bine să mă împac cu ideea că o să fac pe mine de frică la orice urcare cu vreun telescaun din România. Sigur, pe final, cel puțin la Straja, începusem să prind schema coborârii și să nu îmi mai fac probleme. Cu toate că numai cine a pus schiuri în picioare poate să își imagineze chinul prin care trec.

Tind să cred că eu sunt și ușor grea de cap, pentru că știu că atunci când mă concentram să execut mișcările corect, adică să-mi dezlipesc schiurile de pe suportul de la telescaun, să fiu sigură că mențin schiurile paralele, puțin înclinate pe spate și să îmi împing corpul în față, reușeam să stau pe picioarele mele de fiecare dată. Trebuie să precizez însă că pentru a-mi ieși toată schema asta, avem grijă să îmi rezerv unul dintre locurile din capăt de pe telescaun tocmai ca să îmi ofer puțină autonomie în lupta mea cu această periculoasă manevră.

De altfel schiatul a fost o încântare! Chiar și pe vremea pe care am prins-o în perioadă aceea, 24-27 ianuarie, când a nins foarte mult, iar schiurile se poticneau deseori în stratul de zăpadă afânată. Am experiment pentru prima dată cum e să zbori de pe schiuri. Culmea e că în timpul evenimentului ce mi s-a părut a fi o fracțiune de secundă, eu am putut vedea cum mi se desprinde clăparul din schi. Următoarea mea imagine fiind celălalt picior care ținea de schiul lui îngropat pe jumătate în stratul gros de zăpadă. Aceasta a fost doar una dintre căzăturile spectaculoase în timpul celor trei zile în care am schiat la Straja, un loc foarte bun pentru a învăța acest sport. De fapt locul e plin de familiști și de grupe de elevi de toate vârstele pentru că sunt multe pârtii moderate în intensitate.

Sigur că locul e generos și cu aventurierii care nu se pot abține de la puțină adrenalină. Am ajuns să îi înțeleg pe cei care caută o „ieșire din banal”, pentru că dacă stai între șase și opt ore pe pârtie, distanța schiabilă o să ți se pară un coșmar. Momentan, pentru mine pârtiile din România sunt o ocazie bună să învăț și mi se pare că am progresat destul de mult în vacanța asta, așa încât mă aproprii tot mai mult de a face cristiane la o viteză decentă pentru stadiul în care mă aflu. Plăcerea în fapt vine de la a fi pe pârtie și de a schia sau de a încerca să faci asta. Regret faptul că am întâmpinat foarte multă ceață care a obturat vederea spectaculoasă de pe muntele care privește alți munți. Atmosfera însă este de nedescris, pentru că e o liniște pe munte care nu îți dă altă opțiune decât aceea să iubești iubești muntele ca și cum v-ați ști de-o viață.

Straja pe partie

Cazarea și accesul la Straja

Cea mai bună opțiune de cazare în Straja e chiar la baza pârtiei. Un complex de vile răsare chiar de la coborârea din telegondolă. Problema cu acestea e că nu le găsești pe Booking și tind să cred că majoritatea celor care s-au cazat aici sunt clienți fideli și atunci proprietarii au cu cine să își umple vilele în fiecare sezon.

Localitatea de unde începe telegondola se cheamă Lupeni. Aici găsești variante de cazare pe Booking dar foarte puține, prin urmare dacă nu rezervi din timp s-ar putea să nu găsești nimic decent. Noi am fost două cupluri și să găsim cazare prin împrejurimi a fost o provocare. Am găsit în cele din urmă un apartament pe Airbnb în Vulcan, localitatea învecinată cu Lupeni-ul. Cred ca era singurul bloc nou sau singurul bloc reabilitat din zonă. În fața blocului aveam un peisaj interesant, pentru că în depărtare puteam vedea pârtia luminată. În spate însă era o imagine dezolantă, pentru că un mare bloc gri ștergea din frumusețea muntelui care încerca să se facă remarcat.

Zona este superbă, doar că Vulcan nu e un oraș turistic. Probabil că cine ajunge pe aici a pățit ca noi, n-a găsit loc mai aproape de pârtie. Și se vede lucrul ăsta în clientela celor două pizzerii din oraș. Oamenii erau chiar surprinși să ne vadă.

Așadar aveam nevoie în fiecare zi de mașină pentru a ajunge la Straja. Partea bună e că aproape de telegondolă există o parcare privată. Doar că în weekend este plină ochi. Trebuie fie să ajungi foarte devreme ca să prinzi un loc, fie să abandonezi mașina pe șoseaua principală din Lupeni și s-o iei pe jos până la gondolă. Sau mai există varianta de transport public – un microbuz care ia turiștii deja echipați până în fața acestei parcări private. De acolo și până la gondolă mai e de urcat între 5 și 10 minute, în funcție de ritmul fiecăruia și de stratul de zăpadă.

Ca orice altă stațiune în care am fost să schiez, drumul până la aceste instalații de schi mi se pare că e un șantier continuu și nimeni nu are să se preocupe vreodată de o infrastructură cap-coadă de la primul pas pe care îl pune turistul în stațiune și până când ajunge în vârf de munte. Sentimentul pe care îl transmit oamenii care ajung în contact cu „clientul” e că așteaptă să se termine și sezonul ăsta mai repede. Ori pentru cel care poate a făcut un minimum de efort să ajungă în acele locuri constituie de-a dreptul o plăcere să vină măcar o dată pe an – cu familia, cu cățelul – să fie pe munte și să schieze.

Dacă ajungeți în zona și vă gândiți să vă cazați în Vulcan, apartamentul în care am stat noi este cea mai bună opțiune din punctul meu de vedere. Iar ca buget, am dat puțin până în 1000 de lei pentru 4 nopți de cazare.

Echipamentul de schi – pentru cei ce nu au venit cu el de acasă – poate fi închiriat de la baza pârtiei. Unde am fost eu să închiriez prețurile arătau cam așa:

  • Clăpari + ski + bețe = 30 lei
  • Cască/Ochelari = 10 lei

Sunt două companii care administrează instalațiile din câte știu. Este cea de la baza pârtiei Constantinescu și cea de la Platoul Soarelui. Două companii diferite înseamnă că fiecare operează cu cartele separate de acces. Cu informații despre tarife și harta pârtiilor sigur o să ajute site-ul ăsta mai bine ca mine.

Castelul Corvinilor

În a patra zi de vacanță am hotărât în unanimitate că e satisfăcător gândul că nu trebuie să mai punem clăparii în picioare. Nu ne săturasem de schi cât de tot chinul echipării care inevitabil se instala până ce ajungeai pe pârtie. Așa că înainte de a porni spre București, am profitat de libertate și ne-am plimbat puțin mai sus în județ, până la Castelul Corvinilor.

Castelul e așa cum se spune, spectaculos. E desprins din basme, cu toate că poziționarea lui în oraș e de-a dreptul ciudată. Poate că m-am obișnuit să văd castele din România sus pe un deal unde ajungi după un scurt pelerinaj în timp ce te hrănești cu un langoș, dar nicidecum în fundătura unui oraș, unde construcții abandonate din BCA se învecinează cu un monument arhitectural din secolul al XV-lea.

Recunosc, e prima oară când ajung în zonă și poate că m-a influențat peisajul de la intrarea în Hunedoara care pare desprinsă dintr-un film documentar. De la intrarea în oraș, înaintând spre centru, îți ia puțin timp să realizezi unde ești. Încă aveam în cap imaginea caselor de rromi impozante când eram pe podul de la Grozăvești și am crezut că am pătruns subit într-un film SF. Cam ca atunci când vedeam pentru prima dată Dubai-ul dintr-un taxi ce mergea cu mult peste 100km/h.

Am intrat în castel fără să îmi fac temele și nu pot să spun că am rămas cu ceva informații interesante umblând prin sălile acestuia. Sigur, e de văzut zona camerelor de tortură care pentru mine reprezintă un subiect de intrigă. Mă mai gândesc uneori ce ar fi putut fi în mintea celor care făceau acte de tortură și mă îndrept ușor spre lecturi sau vizite la muzee care au legătură cu subiecte mari precum Holocaustul, terorismul etc.

Lesne de înțeles că în locul doamnelor care păzesc camerele din castel și care fie se uită urât la tine, fie stau cu privirea în telefonul mobil, se cuvenea să te întâmpine un ghid care să îți spună câteva cuvinte despre locul în care te afli, măcar ca un soi de introducere în lumea de atunci. Am citit într-un final câte ceva despre castel la întoarcerea acasă, dar informațiile nu sunt satisfăcătoare sau nu mi-au răspuns la câteva curiozități de genul cum reușeau să încălzească Sala Dietei sau avea sens să facă asta?

Cumva cred că eu și locul ăsta avem afaceri neîncheiate și m-aș întoarce la Castelul Corvinilor poate cu cineva care știe zona și care ar putea să îi creeze o imagine mai bună.

În concluzie

Mergeți la Straj și vizitați zona pentru că e ofertantă în peisaje și încă accesibilă ca preț. Personal, mi-au rămas pe listă de văzut câteva obiective în județul Hunedoara și cu siguranță o să mă întorc la un moment dat.

Dacă nu ați citit întâmplările mele de anul trecut pe schiuri și vreți în continuare puțin amuzament, găsiți poveștile în următoarele articole:

Dacă ți-a plăcut articolul, m-aș bucura să-i dai un share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *