Viata in umbra rutinei

viata in umbra rutinei

Uneori, cand lucrez in weekend, obisnuiesc sa plec chiar si la 9 seara spre Auchan ca sa imi fac cumparaturile. Recunosc ca detest sa fac acest lucru, pentru ca ma simt ca o femeie aproximativ foarte in varsta care nu are alta treaba decat sa isi ia o legatura de patrunjel si sa se holbeze la niste sosete din lycra intr-un supermarket. Reusesc totusi sa trec peste frustrare, pentru ca ma motiveaza satisfactia e-urilor de dupa shopping si berea pe care o ingurgitez tolanita in pat, uitandu-ma la un episod din Haven.

In timp ce imi fac eu toata imaginea asta in minte, carand de o plasa imensa, plina cu porcarii, in troleul care ma duce inapoi acasa se urca doi tineri. Un el si o ea care pareau desprinsi dintr-un film francez. Ea era imbracata (inevitabil) in rosu cu o bascuta de aceeasi culoare pe cap. Hainele ii stateau oarecum lalai si, bineinteles ca in toata dezordinea aia a ei, emana o senzualitate stranie. El era la fel de neglijent, dar nu hainele il dadeau de gol, ci parul valvoi si mai ales barba, plus ca parea tot imbracat intr-o mantie kaki. Amandoi puteau a tutun, dar a tutun de Carpati sau a tigari din alea luate din obor, mai ieftine.

In troleu au urcat cu tigara stinsa, fumand din ea doar jumatate, dar avand grija ca nu cumva sa se scurga tot tutunul ala indesat in foita facuta afara, in frig. In neglijeala lor acolo, erau chic, ce sa mai! Aerul frantuzesc venea din discutia lor care era una legata de actorie. Oamenii probabil ca erau niste artisti care fie venisera de la repetitii, fie de la vizionarea unei piese care le-a placut foarte mult si in care sigur a jucat un prieten comun.

Trista de mine era undeva langa ei, tinand strans de sacosa verde de la Auchan si cel mai probabil cu gura cascata, admirandu-le fiecare expresie. Cei doi imi ofereau un spectacol, dar unul din ala care dupa ce il vezi ai senzatia revelarii, pentru ca toata scena asta mi-a confirmat inca o data ca dincolo de consumerism si de prostul meu obicei de a cheltui banii pe asa-zisul strict necesar, ma arunc singura intr-un derizoriu scarbos.

O alta intamplare nefericita a avut loc duminica aceasta cand i-am zis prietenului meu ca refuz sa merg acasa, fix dupa acelasi program de lucru. Eram estenuata psihic de parcurgerea aceluiasi drum serviciu – acasa, asa ca am mers in Parcul National unde am mancat un sub ca niste hipsteri si… a fost atat de bine!

Ceea ce vreau sa spun e ca daca vreodata simtiti nevoia sa iesiti din cotidian, luati decizii pe moment despre ce ati putea face sa schimbati rutina asta, fie ca e vorba de o cina ca boschetarii in parc, fie ca e vorba de a bea bere cu alcool intr-o masina parcata in fata blocului, ascultandu-l pe Melescanu si injurandu-l ca nu stie sa raspunda la o intrebare simpla.

Nu pare complicat, nu? 🙂 

Sursa foto.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *