M-am întors din Costinești cu impresia că am trăit un vis. Nu pot să spun cât de mult mi-a plăcut visul, pentru că a fost lung și cu multe întâmplări de care încerc să-mi aduc aminte cu amănuntul. Impresia generală e că am asistat în repetate rânduri la un carnaval în fiecare noapte. De îndată ce se lasă seara în Costinești, lumea ascunsă ca furnicile în camere și corturi se împrăștie pe faleză încercând să guste, să danseze și să bea.
Eu țin minte că am savurat fiecare moment de bucurie și deznădejde. Povestea care m-a întristat a fost cea a orășelului Costinești unde magia a dispărut într-un aparat de dat cu pumnul. Din mașinărie se auzea constant o voce feminină care ademenea bărbați și băieței la lupta de unul singur. Celelalte fețe de carnaval alcătuiau un film SF cu roboți moderni și medievali ce strângeau adepți de distracție în corturi cu canapele albe și muzică năucitoare. Lângă ei, fetele focoase, îmbrăcate în marinar sau pijamale dădeau din fund în fața trecătorilor.
Zecile de căsuțe albe îți absorbeau privirea, uitând de Marea Neagră. Sute de cercei, brățări, bentițe și bibelouri din scoici îți dădeau impresia că participi la un bâlci decorat prost. Și nu doar atât. Muzica diformă împrăștia versuri de manele și house, năucind spectatorii care treceau pe lângă terasele cu miros de mici și tequila. De-a lungul stațiunii întâlneai multe alte magazine care îți ofereau țigări și băutură și muzică live. De la Hanul Manelelor auzeam în fiecare seară glasul unui trubadur care cânta fals: E noapte și e târziu, viața mea….
Lam(pa)pioanele cred că erau cele mai fericite, pentru că acolo în zborul lor vedeau ce fiecare spectator trebuia să vadă. Bărcuțele care doarmeau pe lac și marea unde se reflecta luna plină. Cadrul romantic de care nimeni nu a avut chef să țină cont. Elevii amețiți de dragoste dansau lângă o discotecă pe plajă, iar cei mai tupeiști pe mesele de la terasă. Plaja care încă de dimineață era înțesată de oameni cu poftă de bronz, acum era acoperită de gunoaie și șezlonguri.
Toți cei care serveau publicul la restaurante arătau ca niște curci bete: gălăgioși și adormiți. Mănânci ceea ce comanzi și taci din gură, cuminte ca la masa în familie. La cazare, cu cât pleci mai repede, cu atât mai bine. Poprietarii de vile și case s-au împuținat la gară. Ori lumea s-a modernizat și așteaptă să te cazezi pe Internet, ori nimeni nu mai are chef de musafiri. În curând pancarta de welcome de la intrare va însemna în limba română hoții ca în filmul lui Cristian Nemescu. În afară de ungurii noștri nu cred că mai auzi alte limbi prin stațiunile românești. Și de ce am vrea? Nu ne ajung rromii?
Nevoia de spectacole în aer liber îndemna lumea să se holbeze la show-uri publicitare, la amatorii din discoteci, la îndrăzneții care dădeau cu pumnul și la săltăreții care se rostogoleau pe coarde. Acum că îmi aduc aminte perfect privirile oamenilor care s-au demascat la sfârșitul carnavalului, mă întristez. Lumea a uitat ce înseamnă să trăiască frumusețea locului și cum să se bucure de un spectacol. Lipsa de organizare a infestat stațiunea cu buticari și a îngropat-o într-un mare kitsch.
Pentru mai multe poze, vă invit pe pagina de facebook a blogului.