Urăsc să greșesc. Stai să reformulez. Urăsc să greșesc cu toată ființa mea. De fapt, ai răbdare cu mine ca să înțelegi exact. Urăsc atât de mult să greșesc încât mi se face rău fizic. Eu zic că-mi scade tensiunea până la o ușoară amețeală. Și asta e doar ce mi se întâmplă fizic și trece relativ repede. Conștientizarea greșelii deja făcute sau posibilele greșeli din viața mea mi le închipui, evident, ca pe niște fatalități din care n-o să mai pot să-mi revin vreodată. Se lipesc de mine ca cele mai ieftine ventuze pe care le încerci doar așa ca să vezi dacă stau lipite, dar ele își înfig parcă de-ale naibii rădăcini în bucata aia de geam ca să te pedepsească pentru cât de mult le-ai judecat.
Emoțional, deci, sunt într-o stare de comă. Sunt o neființă care trebuie să se comporte ca și cum totul e ok. Dar nu e, pentru că înlăuntrul meu, egoul face scuba diving de forță majoră la 11 metri sub apă. Preferă să stea acolo, îngropat în apă, într-un întuneric care-i provoacă suferință, decât să rămână la suprafață și să înfrunte că a greșit. Dar nici măcar nu e vorba de a recunoaște greșeala. Oricum, până să scot un „am greșit”, oricât de mică ar fi fost eroarea umană, e o cale lungă de tot. Și chiar dacă aș zice asta vreodată, „am greșit” nu vine dintr-o recunoaștere sinceră a greșelii, sunt doar niște cuvinte pe care le-am învățat pe de rost, fără să înțeleg sensul lor.
Știu că toate astea sună așa… ca o exagerare de amorul artei. Face și Elena mișto de situația ei doar ca să scape basma curată. Dar nu. E crudul adevăr. Acum, mă întreb eu, ce s-a întâmplat cu mine în tot acest timp, adică până la 35 de ani, de am ajuns în halul ăsta? Orice ar fi fost, și cu siguranță că a fost ceva de-a dreptul banal, m-a reprogramat cu totul. Cred că am mai scris despre asta, dar eu consideram că să fii copil bun e suficient în viață. Adică e suficient oricând, în orice situație te-ai afla. Evident că am crescut eronat. Această cumințenie pe care am exercitat-o ca o mantie de mândrie în copilărie mi-a făcut mai mult rău la maturitate. M-a făcut să mă întreb, repet în orice situație, dar ce au oamenii cu mine că eu sunt un copil bun.
Tot timpul vorbim despre cum părinții ar trebui să reacționeze față de comportamentul copilului lor. Deci se ia ca reper ce face copilul și dăm o soluție sau o posibilă soluție. Dar ce facem când copilul, în speță eu, își obișnuiește conștient părinții cu un anumit comportament, iar când uneori iese dintr-un pattern binecunoscut, este mustrat? În cazul meu se închide în el, iar egoul ia cursuri de scuba diving. Cum naiba detectezi asta ca părinte? Cum faci diferența dintre am un copil cuminte și am un copil cu ceva probleme emoționale? Sigur, faptul că eu urăsc să greșesc este un efort colectiv, de familie. Toți am greșit ca mie să-mi fie frică de greșeală. Am ajuns totuși aici. Și acum?
Problema mea din prezent e: cum gestionez asta dat fiind că deja m-am diagnosticat? Un terapeut mi-ar spune că n-ai cum să gestionezi asta, ci doar să treci prin emoție. Adică ce scriam mai sus. Legumă, timpul trece, te simți mai bine. Dar eu nu mă mulțumesc cu acest răspuns, pentru că am trecut de câteva ori prin niște crize majore legate de greșeli și crede-mă că soluția mea pentru acele zile ar fi să mă izolez, undeva probabil într-o pădure, unde pot să omor frica de greșeală cu instinctul de supraviețuire. Ori eu trebuie să învăț să trăiesc aici, printre oameni, cu ceilalți oameni, care cer chestii de la mine, cărora trebuie să le ofer chestii șamd. Pe scurt, trebuie să fiu funcțională și cu o putere de autoreglare emoțională, nu un copil cuminte care se ascunde sub fusta mamii.
Am prins o replică deșteaptă urmărind serialul PITT pe care aș fi vrut s-o primesc și eu mai des. Sau poate că am primit-o dar nu s-a lipit de mine tocmai pentru ca era o ventuză scumpă.
„Chiar dacă faci totul bine, nu primești mereu ceea ce speri”.
Cât a rezonat în mine replica asta când am citit-o pe ecran! Zici că mi-a adresat-o mie. Încă o dovadă că uitatul la seriale nu te relaxează, s-ar putea să-ți dea lumea peste cap, la propriu. Poate că nu văd să stau cu sentimentele ca o soluție la diagnosticul pe care mi l-am pus singură pentru că asta am făcut mereu? Am ascuns ce credeam despre mine? Sunt eu singurul mutant care trăiește greșelile așa intens sau mai sunt alții ca mine? Și dacă da, oare la ei cum se manifestă?
Cam atât pe azi cu șiruri de întrebări existențiale. Mă duc să scot egoul din apă.