Am fost recent în Lisabona și în una din zile am avut ocazia să mă plimb singură pe străzi. Mi-am propus, printre altele, să ajung într-un loc în care nu mai fusesem în prima mea vizită. Am ales un punct de belvedere, departe de vânzoleala din centru. M-am bucurat să studiez fiecare străduță pe care mă plimbam, cu privirea pierdută pe câte o clădire care mă fascina, până când am dat de inevitabilul urcuș până la punctul meu de belvedere.
Era o zi înnorată, dar soarele își găsea loc prin câte un gol de nori ca și când ar fi urmărit un individ pe străzi care își juca rolul într-o piesă de teatru. Cu telefonul în mână, traversam cu privirea fiecare clădire care se întindea în fața mea, până la podul Vasco da Gama din depărtare.
Am stat câteva minute bune să mă uit la marea de acoperișuri și am constat cu surprindere că, în acel moment, una dintre cele mai aglomerate capitale din Europa era atât de liniștită. Nu se auzea nici măcar murmurul de pe străzile înguste. Nimic. Era ca și cum lumea ar fi luat o pauză. Drept recunoștință că eram acolo, am început să plâng ușor. Ce-mi puteam dori mai mult, nu?
Doar că tot acolo m-am simțit ca omul care a venit dintr-un capăt aproape uitat de lume. Prea mic pentru a fi luat în seamă. Prea neînsemnat pentru a fi privit. Plimbându-mă singură pe străzi, am avut timp să simt regresul țării de unde vin și propria incapacitate de a fi ok cu asta. Lipsa de încredere în sine trece prin piele și cred o pot simți și ceilalți de la o poștă.
Tema lipsei de încredere m-a urmărit și la întoarcerea în țară. Știam înainte să văd „Living Together: The Story of De Warren” că aveam un milion de întrebări despre cum pot niște necunoscuți să împartă, la bloc, un spațiu comun fără să se certe. Doar o parte dintre ele au fost puse în sală alături de invitații prezenți să „dea explicații” despre acest comportament extraterestru care se întâmplă aici, în Olanda. Și ca să fie clar, prin spațiu comun mă refer la sufragerie, baie, bucătărie, nu la casa scării și o boxă la demisol.
Norocul celor dor locatari prezenți la discuțiile cu publicul, dintre care unul fiind regizorul, a fost că urma un alt film la Elvire Popesco, altfel ar fi fost nevoiți să rămână în noaptea aia cu noi să ne explice de-a fir a păr cum naiba se întâmplă ca niște ființe necunoscute să se înțeleagă zi de zi.
După întrebările ușor timide legate de construcția în sine, s-au încins cu adevărat spiritele și au venit întrebările alea băbești pe care recunosc că le aveam și eu. De la cine face curat, cum se grupează locatarii pe același palier, cine plătește facturile, ce se întâmplă când cineva pleacă din bloc, cum se împart chiriile, ce se întâmplă dacă cineva dă muzica mai tare, orice întrebare pe care cel mai probabil o ai și tu acum în cap citind despre proiect.
Cei doi invitați au avut mare răbdare cu noi și erau dispuși să ne răspundă oricăror curiozități, oricât de banale. Sigur, regizorul părea ușor confuz de unele întrebări, dar în niciun moment nu a schițat vreo grimasă care să-l trădeze. A cooperat de fiecare dată cu sala și cu fata care venise să ne vorbească. Doar că ea ne-a înțeles puțin mai bine, pentru că e pe jumătate româncă. Într-un discurs emoțional ne-a zis-o în față că lipsa de încredere în noi și în puterile noastre e ceea ce ne ține blocați. Ne ține blocați într-o mentalitate care foarte greu se va dizolva în timp din cauza moștenirii din vremea comunismului.
Mă uitam în sală în timp ce fata aceasta venită parcă dintr-o lume extraterestră ne proiecta o oglindă mare și ne obliga să ne uităm, ghidând tot procesul cu o voce protectoare. Amuțiserăm cu toții. Recunosc că îmi venea să plâng așa cum am făcut-o în Lisabona când mi-am dat seama pentru a nu știu câta oară de unde vin și ce diferență enormă există între oameni cu aceleași capacități, aceleași înzestrări și aceeași vârstă, unii având simplul noroc să se nască în altă parte.
Alții, prin sală, au fost mai vrednici ca mine. Le-au dat lacrimile la propriu. Și trebuie să recunosc că pentru acel scurt timp, îndeajuns ca orice lacrimă să cadă pe obraz, am fost uniți. Doar atunci.
O boală mai gravă decât lipsa încrederii în noi cu care eu consider că m-am născut doar pentru a-mi justifica orice lipsă de inițiativă și implicare este lipsa de încredere în celălalt. Considerăm a priori că celălalt ne va dezamăgi, deci nu investim în a cultiva o relație.
Am părăsit cinema-ul pentru că începea alt film, dar am continuat discuția în mașină unde concluzia a fost simplă: noi n-am putea să trăim la De Warren dintr-un simplu motiv: individualismul autarhic. Mi-a plăcut mult această sintagmă pe care am auzit-o în podcastul Andreei Roșca și am ales să-l folosesc aici, pentru că descrie foarte bine cum suntem noi, românii. Noi vedem doar ce e în interesul nostru. Vasile Dâncu continuă spunând:
Individualismul posesiv dăunează competiției. Nu putem face echipă sau coaliții. Nu putem vedea ce se acumulează în viitor din colaborarea noastră. […] Credem mereu că ceea ce câștigă unul, pierde celălalt.
Tristul adevăr este că n-o să ne schimbăm, oricum nu prea curând. Până să putem explica toată ura pe care o manifestăm față de celălalt în milioane de forme, ar trebui să ne întrebăm sincer dacă avem încredere în noi. Și aici sunt două perspective pe care le-am observat la oameni. Fie dăm de oameni care se cred zei și au impresia că pot face orice vor — și nu mă refer doar la oameni cu un anumit statut, fie dăm de oameni (încă) slabi care nici nu se mai obosesc să se întrebe. Iar cei care își alimentează încrederea în forțele proprii sunt foarte puțini.
Noi încă înțelegem competiția într-un sens de supraviețuire. Citeam în Nexus că primul embrion de rechini-tigru de nisip care atinge zece centimetri în lungime îi mănâncă pe toți ceilalți. Faptul că nu vedem valorile comune în progresul cât de cât al țării nu face decât să adâncească și mai mult prăpastia dintre noi și înflorirea patriotismului de curte. Nu știu dacă o să scăpăm vreodată de scepticismul inerent care ne ghidează zi de zi relația cu celălalt, dar știu că în timp ce noi dezbatem (mai mult pe rețele), ne îndepărtăm și mai tare de idealul pe care-l vedem în țări aflate culmea pe același continent.