Ai simțit vreodată singurătatea? Nu te întreb dacă ai fost vreodată singur într-un spațiu. Ci singur la modul de atârni în aer cu doar o sfoară legată de mijloc și pentru câteva secunde crezi c-o să mori. Singur la modul de viața ta depinde de acele câteva secunde în care ai timp să acționezi. Ai prieteni pe lângă tine care te pot vedea cum respiri, atârnat în gol, doar că nu te pot salva. Sau cel puțin nu te pot salva chiar în acele câteva secunde în care doar tu ai puterea să-ți decizi soarta.
Eu am simțit acest tip singurătate, doar că nu atârnam de nimic, ci stăteam confortabil pe un scaun de birou, cu laptopul în brațe. Nu mai trecusem prin acel tip de spaimă vreodată așa că am făcut ce orice om ar face în situația mea: am început să cer ajutor.
Dacă ești în aer, agățat cu o sfoară de mijloc, începi să te uiți instinctiv după un loc unde să-ți proptești picioarele. Tu nu-ți mai simți corpul, dar ai încredere că orice scorbură într-un perete ar putea să-ți susțină greutatea corpului doar dacă ți-ai contracta musculatura cât de cât. Eu, în schimb, am dat niște mesaje. Apoi, când n-am primit nimic înapoi, am sunat. N-a răspuns nimeni. Am dat alte mesaje, de data asta atent codate, persoanelor foarte apropiate ca să văd dacă-mi înțeleg disperarea și dacă răspund.
Nu doar că nu s-a prins nimeni, dar parcă universul complota astfel încât eu să rămân singură. Ca și cum îmi reamintea că sunt singura responsabilă de viața mea chiar dacă nu atârnam de un fir de ață în mijlocul pustietății, ci de o decizie aparent banală.
Până atunci n-am experimentat asemenea singurătate. Îmi aduc însă aminte de un episod din copilărie când am rămas singură în casă. Era noapte și unul dintre părinți pleca la serviciu, celălalt se întoarcea. Chiar în acele ore în care făceau schimbul între ei, m-am trezit și m-a cuprins o spaimă teribilă, de parcă singurătatea își luase chipul unui balaur cu șapte capete, gata să mă sfâșie.
Instinctul de supraviețuire mi-a dictat atunci să bat tare în ușă și să aștept până mă salvează cineva. Ceea ce s-a și întâmplat câteva secunde mai târziu, când după un acces de plânsete și bătăi în ușă, a apărut tata. Mi-l aduc și acum aminte căci era iarnă și purta căciula lui rusească cu care nu-i stătea tocmai grozav. Văzându-l pe tata, singurătatea mea, care se personificase bine de tot în cea mai înfricoșătoare ființă cu care s-au luptat eroi din basme, a dispărut așa cum a apărut, ca prin magie. Eu, pe de altă parte, pentru că trebuia să-mi păstrez imaginea de fetiță puternică în fața alor mei, am început să-mi șterg tacticos lacrimile de pe față și să mă comport de parcă nu tocmai ce era să mor de frică.
Oricât de înspăimântător ar fi fost episodul ăsta din copilărie, până la 30 și ceva de ani n-am reușit să experimentez o singurătate care să mă doară mai tare decât cea trăită în fața laptopului.
De ce totuși?
Până acum n-am găsit altă explicație decât faptul că ce am trăit a fost o experiență profund umană și că, într-un fel, ar trebui să-mi pară bine că s-a întâmplat. Tot gândindu-mă la acel moment, am ajuns să percep singurătatea ca pe o conectare cu sinele, unul dintre acele momente rare care au loc într-un cotidian în care zi de zi ne antrenăm să simțim cât mai puțin.
Conectarea cu sinele a însemnat că nu mai puteam identifica în acel spațiu o altă persoană pe care să-mi răsfrâng atenția. Eventual s-o blamez pentru starea prin care trec, așa cum facem adesea ca să ne amorțim emoțiile. Am putut să văd deci singurătatea nu ca un balaur cu șapte capete, nici măcar cu cinci sau trei, ci ca parte din mine. O emoție puternică mi-a străbătut corpul ca o navă călătorind prin spațiu. A fost ca un virus care m-a paralizat pentru câteva secunde și am putut să mă predau în deplină cunoștință de cauză.
Ce interesante pot fi emoțiile dacă ne dăm timp să le observăm!
În caz că te întrebi, am luat decizia potrivită pentru mine. Momentul respectiv a contat atât de mult încât a fost nevoie să se reflecte printr-o emoție egală în semnificație. Ce mă suprinde până și în azi e că deși neantrenată în ale emoțiilor, am reușit totuși, instinctual, să captez mesajul. Codificam spaima în mesajele către prietenii mei, în timp ce decodam sensul acelei emoții puternice. Și se pare că mi-a ieșit.
Am reușit să văd punctul ăla de sprijin de pe stâncă în propria forță și să mă agăț tare de ea până când cei care se uitau de pe margine au putut să mă ajute.
Tu ai simțit vreodată singurătatea?