Pe Adela am cunoscut-o acum trei ani în Belgia, în cadrul unui program Erasmus și, de când o știu, mă surprinde mereu prin optimismul din glas, bucuria de a învăța, de a trăi, de a explora și energia cu care acceptă orice provocare. O apreciez mai ales pentru curaj și pentru faptul că a reușit să își îndeplinească visul de a se întoarce în Belgia pentru a lucra, așa cum ne-a promis că o va face în timp ce ne plimbam visătoare pe străzile din Gent, în 2013.
Interviul următor e o altă confirmare a faptului că avem nevoie de oameni ca ea în lume. Oameni dedicați, entuziaști, foarte conștienți de evenimentele sociale actuale și mereu dispuși să vină în ajutor.
De asemenea, cu tot mai mulți prieteni care și-au găsit o carieră în străinătate, am vrut să aflu de la ei ce i-a determinat să plece și ce au găsit de fapt în țările adoptive. Acesta e al doilea interviu pe acestă temă și sper să revin cu multe altele de-a lungul anului.
Când te-am cunoscut, acum mai bine de 3 ani, lucrai pentru un ONG în București. Azi, lucrezi tot în domeniul nonprofit, doar că în Belgia. Ce s-a întâmplat în toți anii ăștia de când nu ne-am mai văzut și cum de ai ajuns să lucrezi pentru Amnesty International?
Wow, nu prea știu cu ce să încep; multe s-au întamplat în ultimii ani. Când ne-am cunoscut, lucram într-adevăr pentru un ONG româno-britanic de vreo 6 ani. Cu toate acestea, mă aflam deja într-o perioadă de tranziție și începusem să mă gândesc din ce în ce mai mult la o schimbare consistentă, atât în viața personală, cât mai ales în cea profesională. A fost una dintre deciziile cele mai grele de a-mi da demisia din acea fundație, în parte datorită muncii depuse și a cauzei pe care o susțineam, iar pe de altă parte, binențeles, datorită oamenilor și a prieteniilor pe care le formezi în astfel de contexte. Dar eu sunt genul de om căruia nu-i place să prindă rădăcini într-un singur loc. Sunt încă la vârsta la care simt că mai am atâtea de învățat, de explorat și de experimentat. Și deși nu mi-am propus niciodată în mod expres să plec din România, stagiul masteral din Belgia (în contextul căruia ne-am și cunoscut) m-a făcut să înțeleg că sunt anumite domenii de activitate în care în România poți evolua numai până într-un anumit punct. După care începi să te lupți cu morile de vânt.
Aș vrea să fac o precizare importantă. Societatea civilă și spiritul civic s-au dezvoltat foarte mult în România în ultimii ani, iar munca și efortul susținut al oamenilor care lucrează în organizațiile non-guvernamentale sunt într-adevăr de apreciat și nu de neglijat! Cu toate acestea sunt câteva obstacole și provocări care pe termen lung ajung să te epuizeze efectiv: pe de o parte, resursele alocate sunt insuficiente, raportate la nevoile reale, iar pe de altă parte, puterea de „absorbție”, gradul de disponibilitate și atitudinea cu care autoritățile române se raportează la munca și recomandările acestor oameni fac ca pe termen lung să te întrebi serios „pentru ce te strofoci atât?”. În mod realist, după ce ani de zile muncești încontinuu la un proiect, la un program, ajungi în punctul în care vrei să vezi rezultate palpabile. Vrei și ai nevoie de sustenabilitate pentru a putea continua cu același efort susținut și nivel de energie, cu aceeași motivație și mai ales cu aceeași pasiune. Iar când asta nu se întâmplă, ajungi să te simți impovărat. Iar eu mi-am dorit mai mult.
Nu am plecat imediat. Am mai acordat o șansă României și am lucrat, de data aceasta, într-o companie multinațională. Am rezistat 9 luni acolo. Deși acum, privind în urmă, realizez că din punct de vedere profesional a fost o experiență extrem de educativă și benefică pe care nu o regret, mi-am dat seama că nu funcționez la capacitățile maxime într-un astfel de mediu. Așa că m-am întors la domeniul non-profit.
Înainte să merg mai departe, am decis să iau o pauză mai lungă, în care să mă odihnesc și în care să mă concentrez mai degrabă pe nevoile personale decât pe cele profesionale. Așa că mi-am luat un an sabatic.
Referitor la Amnesty, foarte multă lume mă întreabă cum am ajuns să lucrez aici. Răspunsul e simplu: am aplicat.
Țin să precizez faptul că atunci când îți dorești ceva anume, cauți până găsești acel ceva. Unul din beneficiile „timpului liber” de care m-am bucurat în acel an sabatic este că am putut reflecta la tot ceea ce am reușit să acumulez din experiențele trecute, unele mai plăcute, iar altele mai neplăcute, din succese, dar mai ales din greșeli. Iar una din concluziile la care am ajuns este că, atunci când ai un loc de muncă, indiferent dacă te „restrângi” la cele 8 ore contractuale sau lucrezi peste program, cea mai mare parte a timpului ți-o petreci acolo. Și știu că o să sune puțin ca un clișeu, dar pentru mine a fost foarte important să îmi găsesc un job care să mă motiveze, să mă stimuleze, să mă ajute să cresc nu doar profesional, dar și social, emoțional și chiar spiritual. Și, la fel de important, să fie remunerat pe măsura abilităților și resurselor pe care urma sa le investesc în acea muncă. Așa că am început să iau în considerare și oportunitățile de muncă din afara României.
Acum totul pare ușor, dar privind în urmă, îmi dau seama cât de anevoios a fost acest drum și sincer, nu știu dacă aș mai avea același curaj nebun. Piața muncii în domeniul non-profit în străinătate (și mai ales în Bruxelles) este extrem de competitivă. Concurezi în primul rând cu tineri și persoane care poate au avut alte oportunități educaționale și profesionale decât a avut generația noastră în România. Persoane care, deși s-ar putea să nu fie mai deștepte sau mai bine pregătite, au absolvit totuși universități de renume din lume sau și-au permis să facă internshipuri în organizații precum ONU, MSF, Oxfam sau chiar Amnesty International. Apoi, însuși procesul de recrutare poate dura câteva luni, nu știu câte interviuri, teste etc. Deja după a nu știu câta aplicație pe care o trimiți (fără să primești nici măcar un răspuns) începi să te întrebi dacă într-adevăr se merită efortul și dacă nu cumva țintești prea sus… Cam asta era starea de spirit în care mă aflam când am trimis aplicația la Amnesty. Mi-au trebuit aproape două săptămâni să mă motivez și să mă conving sa completez aplicația și să o trimit. Iar când deja nu mai aveam nicio așteptare (trecuseră vreo două luni, deja uitasem), am primit un telefon din partea lor, a avut loc un interviu, iar dupa două săptămâni m-au anunțat că am primit contractul.
Cred că uneori este important să-ți urmezi visele, oricât de nebunești ar părea. Să încerci să te asculți pe tine, să ai încredere că vei reuși. Dacă poți, încearcă. Nu ai nimic de pierdut.
Dacă ar fi să folosești un cuvânt definitoriu pentru munca ta, care ar fi acela și de ce l-ai ales.
Încredere. Încredere în tine, în cei cu care lucrezi și în ceea ce faci. Și, dacă îmi permiți, aș mai alege unul:
Respect. Respect pentru propria muncă și mai ales pentru munca celorlalți.
Cred că în orice domeniu de activitate, relațiile cu colegii și cu partenerii se dovedesc a fi extrem de importante și, mai ales pe termen lung, pot face diferența între a avea succes și a-ți atinge obiectivele și a eșua. Și sunt cu atât mai importante și utile într-un mediu în care toți oamenii provin din culturi extrem de variate și atât de diferite față de propria ta cultură. Cred cu tărie că ambele atribute oferă spațiul și condițiile de care ai nevoie să-ți desfășori munca într-un mod armonios, echilibrat și să obții rezultate într-un timp util. Consider că multe conflicte și neînțelegeri, mult stres ar putea fi evitate dacă ne-am respecta mai mult colegii (chiar și atunci când suntem în dezacord) și dacă le-am acorda mai multă încredere, dar, în același timp, cred că și noi am fi mai eficienți și mai motivați în munca pe care o desfășurăm dacă ne-am simți mai respectați și încrezători.
Știu că ai stat vreun an prin Italia tot cu munca și tot pentru un nonprofit. Cu ce amintiri ai rămas din timpul petrecut acolo?
În Italia am plecat cu un proiect de voluntariat (SEV – Serviciul European de Voluntariat). Recunosc că din cauza prejudecăților vis-a-vis de români, nu am fost niciodată tentată să mă stabilesc aici. Însă italiana a fost prima limbă străină pe care am studiat-o la școală și mi-am dorit mereu să îmi perfecționez abilitățile de comunicare în această limbă. De asemenea, dacă ai nevoie de o pauză mai lungă în care să trăiești confortabil (cu bani puțini), cred că Italia este un loc ideal. Vreme bună, mâncare excelentă, locații extraordinare, una dintre cele mai bune cafele, iar oamenii sunt destul de prietenoși. Lucram în medie 3-4 ore pe zi într-un proiect after-school pentru copii și tineri, dar aveam și foarte mult timp liber de care am profitat și am reușit să-mi îndeplinesc un vis mult dorit – să mă plimb în lung și-n lat, fără bagaj, în mod liber, fără să mă simt constrânsă de timp sau de o listă pe care trebuie să bifez diverse ”obiective turistice”.
Îi sunt extrem de recunoscătoare celui care a avut ideea de a dezvolta acest program și le recomand cât mai multor tineri români să încerce această experiență. Lucrurile nu au fost tot timpul roz, au fost și situații mai dificile, dar nu regret nicio secundă din timpul petrecut acolo. Am trăit momente extraordinare și am cunoscut o grămadă de oameni minunați. Cu mulți dintre ei încă mai sunt în contact și îi simt la fel de apropiați ca pe o familie. E un sentiment frumos.
Ce le povestești străinilor despre România?
Să știi că m-am considerat tot timpul mândră de identitatea noastră, cu bune și cu rele. Și peste tot unde am fost, nu mi-a fost niciodată rușine să mă prezint ca româncă. Din contră. Sunt aproape doi ani de când am plecat din România, dar încă profit de fiecare ocazie pe care o întâlnesc să fac cunoscute obiceiuri, tradiții și valori care ne sunt specifice. În același timp, ascultându-i pe ceilalți, realizez că până la urmă nu suntem deloc atât de diferiți precum am crede.
Mama mă ajută să le povestesc despre mâncare. Ești familiarizată cu obiceiul părinților de a trimite mâncare și alte bunătăți bieților copii în studenție fie „la autocar”, fie „la tren”. Mami a gasit soluția să-mi trimită în continuare „pachete”, iar colegii s-au îndrăgostit de zacusca, murăturile, gemurile și prăjiturile românești făcute în casă. Din când în când mă mai întreabă: „Când ne mai trimite mama ta ceva bun?”
Dincolo de toate acestea, cred că cel mai bun mod de a „povesti” este atunci când alegem să ne comportăm în conformitate cu valorile și principiile cu care am fost crescuți. Și cred că din acest punct de vedere, românii sunt cu mult înaintea multor occidentali care se consideră mai „civilizați”.
Și ori de câte ori suntem onești, disciplinați, politicoși, ne comportăm cu bun simț și ne păstrăm integritatea, „povestim” de fapt despre România. Iar celor ce au obiecții la această caracterizare a românilor, le recomand să locuiască o lună într-o țară din occident. Însă nu ca turiști.
Când îți faci blog?
Încă nu. Sincer, nu am timp. Știi cât a durat până am reușit să-ți răspund la aceste întrebări… Poate la pensie.
Citeam în una dintre postările tale pe Facebook, imediat după atentatele de la Paris [evenimentele din noiembrie 2015], că sunt soldați peste tot în Belgia și că unii păzeau chiar intrarea în cinematograf. Cum ai trăit acest moment și care este acum atmosfera în Bruxelles?
Ah, multe s-au întâmplat de atunci! Între timp, am avut și noi propriile noastre atentate, aici în Bruxelles. Este puțin dificil să exprim ce am trăit atunci, fără să par că exagerez sau dramatizez. A fost un sentiment cumplit de deznădejde și frică necontrolată. Este altfel decât atunci când le privești la televizor sau citești în presă despre ele. În cazul meu, le-am resimțit probabil și mai profund pentru că s-au întâmplat chiar unde lucrez (stația de metrou unde a avut loc explozia este la 2 minute de birou). A fost o întâmplare fericită că nici eu și niciunul dintre colegii mei nu am pățit nimic. Cred că ne-a păzit Dumnezeu. Dar în acea săptămână, strada noastră a devenit spital de urgențe, iar în următoarele două luni, cimitir.
A fost cumplit să trec zilnic pe lângă zidurile acoperite de flori și coroane, de mesaje sfâșietoare, pe lângă oameni care veneau să-și plângă morții.
Pe termen lung, efectul cel mai neplăcut al tuturor aceste evenimente tragice este faptul că ne transformă pe noi, oamenii, în ființe reci, ostile, neprietenoase, necomunicative care se simt îndreptățite să aibă prejudecăți, să urască și să aibă comportamente violente.
Poate părea o întrebare naivă în contextul evenimentelor de acum, criza refugiaților, războiul cu Siria și lupta anti-tero, dar aș vrea să știu opinia ta. Voluntariatul contează? În ce măsură omul de azi, care stă sau nu opt ori pe zi la muncă, poate fi cumva de folos pentru celălalt, pentru un ONG sau pentru lume?
Asta este o întrebare complexă, pentru că vorbim de evinimente complexe, controversate, iar opinia mea s-ar putea să nu fie pe placul multor români. Așa că nu voi intra în detalii.
Ca o paranteză, cred că trăim vremuri foarte grele pentru umanitate în general și aici mă refer la valorile, principiile și sentimentele care ne fac să fim oameni. Adesea m-am întrebat cum personaje ca Hitler sau Mussolini au reușit să se bucure de o asemenea popularitate și cum oameni educați au permis în cunoștință de cauză ca evenimente precum Holocaustul (sau alte crime împotriva umanității) să aibă loc. Astăzi, din păcate, am încetat să îmi mai pun această întrebare. Mă uit cu extrem de multă îngrijorare și tristețe cum politicieni (sau persoane cu profil public) cu un discurs instigator la ură și violență câștigă din ce în ce mai multă popularitate și nu doar în rândul maselor ignorante, ușor de manipulat.
Cred că avem nevoie de mai mult decât un voluntariat. Progresul și perioada de pace din ultimele decenii ne-au dezvoltat totodată și un sentiment acut de autosuficiență. Cred că azi, mai mult ca oricând, trebuie să ne întoarcem la 180° și să ne dăm seama că avem nevoie unii de ceilalți. Și, mai presus de toate, avem nevoie de Dumnezeu. Deși nu sunt o persoană religioasă, cred cu tărie în valorile creștine, mai ales în cele două porunci care, din punctul meu de vedere, reduc creștinismul la esență. Prima poruncă este: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și din toata puterea ta. A doua este la fel de importantă: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
Peste tot unde merg, dau de oameni mânioși, frustrați, violenți, nemulțumiți și toate aceste sentimente ne fac să fim mai „receptivi” la discursurile celor de extremă dreapta (fie politicieni, jurnaliști sau alte persoane publice) și mâine-poimâine ne vom trezi cu mâinile pătate de un alt holocaust, dar de data aceasta în loc de evrei, victimele vor fi musulmani, persoane cu dizabilități, persoane de culoare etc. Și da, cred că dacă societatea va trece din nou printr-un astfel de moment, fiecare dintre noi va avea o parte din vină, așa că este responsabilitatea noastră, de la mic la mare, să împiedicăm ca istoria să se repete.
Da, voluntariatul contează, dar este nevoie de mult mai mult. Avem nevoie de un nou stil de viață, avem nevoie de noi obiceiuri sănătoase, nu doar pentru corpul nostru, cât mai ales pentru sufletul nostru. Avem nevoie să ne provocăm și să ne înfruntăm frica, alegând dragostea. Gandhi avea o vorbă: Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!
Ce ai reușit să vezi în Belgia după excursia noastră fulger de acum trei ani? Te întreb mai mult dintr-o curiozitate personală, pentru că mi-e dor de Belgia și vreau să știu ce nu trebuie să ratez într-o eventuală călătorie.
Să știi că în ciuda faptului că Belgia este o țară foarte mică, nu am reușit să mă plimb atât de mult. Motivele sunt multe: vremea a fost în general mohorâtă, timpul a fost scurt, iar crizele privind situația drepturilor omului parcă s-au triplat în ultimul an, așa că am fost foarte prinsă cu munca. Iar un alt motiv, sincer, după atâta călătorit și vizitat din ultimii doi ani, simt că am ajuns la un nivel de saturație, cel puțin în ceea ce privește obiectivele turistice.
Pe de altă parte însă, Belgia este o țară foarte verde, are foarte multe parcuri naturale și are și o bucățică de coastă, foarte accesibilă și ușor de traversat. Iar din Bruxelles, având o poziție aproximativ centrală, este foarte ușor să ajungi oriunde. Mai fac diverse escapade de weekend „la mare” – iubesc marea și plimbările pe plajă.
Peste câteva săptămâni voi intra în concediu și cum sunt deja într-o țară străină, mi-am propus să mă plimb pe aici, în loc să merg în altă parte. O să te țin la curent cu ce se merită de văzut.
Ce au străinii și nu avem noi?
Cred că întrebarea ar trebui formulată altfel: Ce avem noi și n-au străinii? Iar răspunsul imediat ar fi: multe. Mai ales dacă te referi la străinii din occident. Avem taxe mult mai mici. Avem internet funcțional și ieftin spre deosebire de cel incredibil de nefuncțional și scump de aici. Avem vreme bună și mâncare cu gust, mai avem încă valori, tradiții și o identitate națională pe care mulți și-au pierdut-o. Avem o sete de cunoaștere și disciplina necesară în atingerea scopurilor. Avem o extraordinară capacitate de învățare și de adaptare la situații noi și dificile, de multe ori într-un mod extrem de creativ și ingenios. La modul cel mai serios, avem un sistem birocratic mult mai puțin anevoios și enervant decât cel din Belgia, de exemplu, și în general, o calitate a serviciilor net superioară. Avem șoferi care știu să conducă (mai ales cei care lucrează în transporturile publice). Din păcate, avem și salarii extrem de mici raportate la munca depusă și la costul de trai și, cum spuneam mai devreme, avem posibilități reduse de „evoluție” în anumite domenii de activitate. Motiv pentru care în momentul de față locuiesc în Belgia și nu în România.
Plănuiești să rămâi în Belgia în următorii ani?
Deocamdată da. Munca pe care o desfășor este una complexă și simt că mai am încă atâtea de învățat și sunt atât de multe direcții în care mă pot dezvolta. Iar dacă vrei să faci o carieră în domeniul activităților de lobbying și advocacy, mai ales în zona ONG-urilor, Bruxelles-ul este locul cel mai potrivit.
Recomandă-ne o carte!
Altă întrebare ușor grea…Dar ca să fiu în ton cu mesajul din răspunsurile anterioare, o sa apelez la literatura clasică, recomandând o carte pe care o recitesc în prezent (în original totuși, ca să-mi perfecționez franceza): „Mizerabilii”, de Victor Hugo. Cine are ochi de văzut sau urechi de auzit…
Ultima întrebare e de fapt un test de imaginație. Trăim într-o lume în care comunicarea se face doar prin vederi (celebrele vederi pe care le trimiteam bunicilor când eram pe litoral). Ce imagine ai alege și pentru cine?
Să știi că ai atins un punct sensibil. Îmi plac foarte mult vederile și chiar scrisorile de mână, iar din când în când încă le mai trimit prietenilor cate-o carte poștală de pe unde mă aflu. Imaginile mele preferate nu sunt cele cu clasicele obiective turistice, ci de obicei aleg o imagine din natură: o plajă, o floare, un copac, o rândunică – imagini care ne fac să ne dorim să fim „acolo” sau care ne fac să zâmbim. Foarte mult imi plac și fotografiile care surprind oameni obișnuiți în diverse ipostaze.
Pentru cine? Cred că pentru oricine. La finalul zilei, gesturile mici sunt cele care contează cel mai mult și care câteodată produc cele mai mari emoții. Tocmai pentru că îți distrag atenția de la stresul și grijile cotidiene și aduc un zâmbet sincer pe fața celui ce are parte de ele. Iar efectele sunt de ambele părți: destinatarul se bucură că cineva în lumea asta se gândește la el, iar expeditorul se bucură de bucuria destinatarului.
Ca să-ți dau un exemplu, imi plac foarte mult vederile din seria M.I.L.K. Atât imaginile, cât și mesajele sunt de efect pentru oricine le privește.
Asta e una din preferatele mele:
