Discutia intamplatoare pe care am avut-o cu Andreea vara aceasta m-a facut sa realizez ca stiu atat de putine lucruri despre oamenii pe care ii vedeam zi de zi in facultate! I-am marturisit si ei faptul ca, pentru mine, Andreea Danescu a fost unul dintre colegii interesanti la care am admirat mereu coerenta cu care isi exprima ideile. Isi rostea discursul cu o incredere de sine molipsitoare, iar asta se vede chiar si acum, in proiectele sale.
In acest interviu mi-ar placea sa le aratam cititorilor cine este Andreea Danescu, ce idei isi doreste sa construiasca, in ce fel a ajutat-o educatia din Romania si din strainatate, ca la finalul conversatiei noastre sa formulam un sfat pentru cei care vor o cariera in domeniul comunicarii.
- Eu am fost si voi fi intotdeauna o sustinatoare a educatiei si a stiintei in domeniul pe care il profesam, pentru ca e foarte greu sa colaborezi cu cineva cu care nu vorbesti aceeasi “limba”. Asa m-a ajutat pe mine, in primul rand, educatia. Pe tine cum te-a ajutat scoala si care dintre scoli a avut un rol mai important in viata ta, cea din Romania sau cea din Roterrdam?
Ambele scoli, dar cu valente diferite. De la facultatea si invatamantul romanesc am invatat cum sa „imbogatesc” lucrurile astfel incat sa devin convingatoare, iar de la scoala olandeza am invatat sa fiu coerenta si concisa in ceea ce vreau sa transmit, ca orice lucru are o structura, cu inceput si sfarsit. Olandezii nu sunt oamenii cuvintelor mari, nu le place teoria, sunt oamenii faptelor. La romani e exact invers. Fiind un pic romantica, as zice ca de la invatamantul romanesc am invatat ce e sufletul, de la olandezi ce e mintea. Drumul cred ca e pe undeva pe la mijloc, pentru ca am observat ca romanilor nu le place sa le explici direct ce au de facut, lor trebuie mai intai sa le transmiti o stare, sa empatizezi cu ei, insa asta nu inseamna ca trebuie sa ramanem cufundati la nesfarsit in aceasta situatie oarecum letargica, de aceea se zice ca romanul incepe bine, dar se pierde pe parcursul drumului.
Ca experienta, a fost mult mai puternica cea traita in Rotterdam, probabil si pentru ca am schimbat mediul, am fost nevoita sa ma descurc singura intr-un sistem necunoscut. Am fost intrebata de nenumarate ori din ce motiv m-am intors in Romania. A fost o stare de fapt, cand am simtit, intr-un moment de maxima luciditate, ca eu functionez mai bine ca persoana aici, ador limba romana, imi place sa ma joc si sa lucrez cu ea, nu ma vad facand acelasi lucru in alta limba, cu atat mai mult cu cat domeniul de lucru pe care mi l-am ales este dedicat cuvintelor. Asta desi Olanda a ramas pentru mine o a doua casa. Am o multime de prieteni acolo, inteleg industria de comunicare, cunosc locurile ca podul palmei, m-as putea intoarce oricand. E bine sa stii ca ai totusi un Plan B, in caz ca…
- Abia acum, la 25 de ani, realizez ca trebuia sa incep sa lucrez in domeniul comunicarii inca din primii ani de facultate si, personal, incurajez studentii sa faca acest lucru, pentru ca munca iti arata pe de o parte cum functioneaza domeniul in pratica, pe de alta te profesionalizeaza. Au reusit joburile pe care le-ai avut pana acum sa iti ofere perspectiva unei cariere de succes; te-au indrumat in vreun fel?
Am avut cateva momente in parcursul meu cand mi-am dat seama fix ce nu mi-ar placea sa fac, pentru cine nu mi-ar placea sa lucrez. Dar lucrurile astea iti apar in cale numai testandu-le, altfel sunt povesti de groaza auzite de pe la altii. Facultatea te invata o alta poveste, mai degraba un basm, care nu are nici cea mai mica legatura cu realitatea mediului de lucru. Tin minte perfect ca la facultate ni se tot spunea ca noi, ca specialisti in comunicare, trebuie sa aparem drept institutii din primul moment in care intram pe usa, ca suntem pusi la acelasi nivel cu un manager de companie. Ca o sa muncim pe rupte pana la 35 de ani, iar atunci o sa ne putem retrage linistiti pe o insula. Tu cunosti vreun manager de agentie sau director de comunicare din vreo companie care a facut acest lucru? Eu nu. Din contra, mi se pare ca toata lumea incearca sa se reinventeze la nesfarsit sub atatea presiuni: trenduri in domeniu, viata interna dintr-o agentie/companie, schimbari externe, imprevizibilitate. Mi se pare un job obositor, esti mereu in cautari, pe fuga, la vanatoare.
- Ce raspuns dadeai in copilarie la intrebarea: ce vrei sa te faci cand o sa te faci mare?
Imi doream sa ajung o enciclopedie. Asa le ziceam parintilor mei. Ma minunam de oamenii care au aceasta putere de a face conexiuni rapide si coerente intre evenimente, fapte, lucruri. „Oamenii cu capul mare”, asa mi-i inchipuiam, capul ala ii proteja de toate relele din lume, pentru ca mereu aveau o solutie sau un raspuns la indemana, ca un magician care scoate un iepure din joben atunci cand lumea se asteapta mai putin.
- Povesteste-ne cum ai ajuns sa lucrezi in PR si ce te atrage la domeniul asta?
In momentul de fata m-am oprit la PR Cultural, un domeniu care s-a construit in mine incet, dar sigur, pana cand n-am mai putut sa nu admit ca aici ma simt ca pestele in apa. Din acest motiv, m-am alaturat unei initiative minunate, o organizatie culturala si umanitara, condusa de presedintele Marina Ionescu, pe care am rebotezat-o Asociatia ESCU si care desfasoara, in prezent, un proiect international care vizeaza dialogul multicultural si construirea unei platforme de comunicare artistica si culturala proaspata pe scena din Bucuresti.
Este adevarat ca am trecut printr-o sumedenie de schimbari profesionale, am lucrat in ONG-uri, in jurnalism, in agentie de comunicare, apoi pe cont propriu, apoi din nou in agentie si tot asa. Am ajuns, la 25 de ani, sa experimentez destul de multe variante din care am invatat o gramada de lucruri diferite si care m-au obligat sa ma adaptez unor situatii si oameni la care nu ai acces daca stai inchis 5 ani intr-un birou de la 9 la 6.
Consider ca e imperativ sa experimentezi atunci cand inca nu ai nimic de pierdut. Dar in acelasi timp, asta nu inseamna sa te irosesti in cautari, atunci cand ai gasit ceva care te imbogateste sufleteste si simti ca iti faci in primul rand tie un bine, tine de el cu toti dintii, persevereaza si invata mereu, nu abandona chiar atunci cand iti e mai greu si toata lumea te sfatuieste sa renunti. La un moment dat iti va fi mai bine si o sa ai marea surpriza ca si altora din jur le vei aduce un beneficiu.
- Cum e lucrul in agentii si care ar fi cea mai mare provocare pentru un junior care doreste sa faca parte dintr-o echipa de PR in acest mediu de lucru?
Daca am invatat ceva din toate experientele mele, e ca trebuie sa fii intr-un anumit fel cladit ca om pentru lucrul in agentie, sa te potrivesti cumva cu profilul clientilor, dar in primul rand sa-ti doresti sa te afli acolo mai mult ca orice, altfel nu poti obtine performante. Nu alege agentie, pentru ca nu ai de ales sau dintr-un moft, nu rezisti altfel, volumul de lucru si ritmul sunt atat de acaparatoare, incat, daca nu te simti in largul tau, e degeaba. Tocmai de aceea se tot perinda atat de multe persoane de la o agentie la alta. Cred ca e cel mai instabil domeniu creativ. Multi pleaca in cautarea unui mediu de lucru mai apropiat de firea lor, cand isi dau seama ca gasesc aceeasi Marie, cu alta palarie. Iar ca sa reusesti sa rezisti, daca vrei acest lucru, trebuie sa te inhami cu multa rabdare, unii clienti sunt dificili, nehotarati, capriciosi, nu stii de ce ai parte. E bine sa ramai mereu deschis la a-ti dezvolta abilitati noi, pentru ca PR-ul este o meserie care se fura in mare parte, dar sa ai mare grija sa o furi de la cei mai buni, nu de la cei care se prefac, de acolo nu ai de invatat decat metehne, de care se scapa greu.
- De la a lucra pentru altii, la a lucra pentru tine nu e decat un pas! Lasand putin gluma la o parte, cred ca e un adevarat chin. Cum e sa fii co-manager intr-un start-up?
A fost un drum interesant, de la cautarea clientilor (care nu se prea gasesc pe o piata atat de competitiva unde pe un client se lupta 10 agentii), la convingerea lor ca solutia oferita de tine e cea mai buna (asta presupune multe intalniri pentru fiecare aspect al propunerii), la gasirea unor colaboratori care sa te ajute sa livrezi ceva de calitate. Nu mai aduc in discutie problema administrarii unei firme. Insa aspectul pozitiv este ca ne-am responsabilizat ca echipa, am cunoscut o multime de persoane interesante care ne-au ajutat in momentele cele mai grele si ne-am convins, pana la urma, cat de multe mai avem de invatat. Dar primul meu start-up nu a fost o reusita. Am crezut ca sunt pregatita de acest pas, ca am un know-how suficient de cuprinzator, dar pe parcurs mi-am dat seama ca mai am ceva timp de petrecut printre oameni care stiu mai bine mersul lucrurilor.
- Cum a fost intalnirea cu primul vostru client?
Intimidanta, eram doborate de entuziasm ca ne-au chemat macar la o intalnire, sa ne cunoasca. Pentru noi, la momentul respectiv, a fost cel mai important lucru, care ne-a impins sa credem in noi mai departe, sa incercam, pana se concretiza ceva.
- Ai o viziune anume in afaceri; incerci sa respecti, sa zicem, un cod personal dupa care vrei sa te ghidezi pe viitor cand, cel mai probabil, proiectele se vor inmulti?
Da, traiesc pentru ideea de calitate care se obtine numai prin documentare si cand stai aplecat asupra unui proiect pana cand esti macar 70% convins ca e ceea ce trebuie, chiar daca inseamna ca trebuie sa-l refaci de 100 de ori. Cred extrem de mult in reteaua de oameni profesionisti, de buna-credinta, pe care reusesti sa-i atragi alaturi de tine, cu ei faci cele mai reusite lucruri, la ei te duci cand esti dezamagit sau ai nevoie de un sfat. Industria comunicarii este asociata azi, din pacate, cu foarte multa fatarnicie si vorbe goale, superficialitate, oamenii inca nu isi dau seama cat de multa greutate poarta totusi aceste cuvinte pe care le aruncam intre noi sau in comunicate de presa, in mesaje, articole, oriunde. Cuvintele poarta o responsabilitate intrinseca, pot schimba in bine sau in rau viata oamenilor. Cuvintele ar fi recomandat sa fie tratate ca niste promisiuni cu titlu de fapte realizabile.
- Cu rusine iti spun ca am descoperit abia de curand blogul tau si, crede-ma, daca as avea banii necesari sa fac un banner mare cu logo-ul tau si linkul site-ului, l-as pune la Unirii acolo sa il vada toata lumea. E genul de blog care ar trebui sa devina un model pentru multi bloggeri din Romania, din punctul meu de vedere. Pentru cine scrii si care este scopul blogului tau?
Iti multumesc tare mult pentru ce ai spus mai sus. In primul rand, am schimbat numele site-ului www.andreeadanescu.com, in ESCU, acest sufix, atat de familiar romanilor, provine din latina si inseamna „a apartine cuiva”. Este un brand de tara care spune multe despre romani, cumva ne gasim mereu drumul inapoi spre casa. Cam asa mi s-a intamplat si mie.
Lasand sentimentalismul la o parte, incerc, pe cat posibil, sa-mi transform blogul intr-o publicatie online in adevaratul sens al cuvantului, sunt in discutii sa atrag redactori si fotografi colaboratori, pentru ca mi-ar placea sa am o diversitate mai mare de subiecte si pareri.
Site-ul pe care l-am construit este dedicat oamenilor flamanzi dupa continut cu povesti frumoase care merita istorisite, nu neaparat pentru ca le cauta in mod special, ci pentru ca dau de ele poate intr-un moment de nostalgie sau curiozitate. Despre ESCU as spune ca este un periplu printr-o mare de subiecte din imediata vecinatate romaneasca, care reflecta trenduri culturale si artistice, conversatii cu oameni captivanti, aspecte obscure despre lucruri arhicunoscute, subculturi, branding, realitati sociale, totul scris intr-un stil cat mai cald, ingrijit, orientat spre detaliu, care nu te lasa indiferent si in care te regasesti chiar daca esti un Escu sau nu.
- Ce face Andreea Danescu in timpul ei liber, dincolo de munca, dincolo de blog?
Iubesc sa stau la discutii nesfarsite cu oamenii, daca ar fi dupa mine, as tine-o tot intr-o cafea si-o vorba cat e ziua! Imi place sa experimentez la nesfarsit viata orasului, sa-i descopar noi valente, locuri, evenimente, sa fiu „acolo” unde se intampla lucrurile. De acolo vine inspiratia cea de toate zilele.
- In concluzie, ce sfat le dam tinerilor de la facultatile de comunicare in ceea ce priveste un eventual job in domeniu?
Sa nu se multumeasca doar cu scoala, e desigur necesara, dar niciodata suficienta, ziua e lunga, se poate si lucra foarte bine din timpul facultatii. Daca dai din licenta in master si, dupa aia, treci la doctorat, pierzi cativa ani profesionali importanti din viata, care te pot cali ca individ pentru a nu te trezi confuz, dupa terminarea studiilor, ca nu stii pe ce drum sa pornesti, pe cine cunosti si ce stii sa faci mai bine.
Sa aiba asteptari mai mici, pentru ca vor avea parte de surprize mai mari. Sa nu le fie niciodata rusine sa ceara ajutorul atunci cand au mai mare nevoie. Sa invete sa multumeasca din toata inima atunci cand li se intinde o mana sau chiar si asa, fara motiv. Sa nu alerge sau sa nu se lase pacaliti de prestigiu, este un alt prieten cu doua fete, poate cel mai periculos dintre toti, pe cat de mult te atata, pe atat de mult te abandoneaza atunci cand ti-e lumea mai draga. Te determina sa lucrezi nu in scopul a ceea ce ai fost menit sa faci si-ti vine in mod natural, ci la ideea a ceea ce ti-ar placea sa faci si-ti poate aduce un avantaj rapid. Tot in acelasi registru, sa fie ambitiosi, dar nu prea tare asa incat sa uite sa fie empatici, umanitatea este cea mai importanta trasatura din noi, pe care trebuie s-o pastram orice ar fi.
Restul e jazz. 🙂
Sper ca v-a placut interviul si va invit sa folositi hashtagul #interviuridecariera pentru share! Proiectele invitatei mele de astazi se pot urmari online, accesand linkurile:
- Escu Blog: www.revistaescu.ro
- Escu Facebook: www.facebook.com/escurevista
- Andreea Danescu PR: Magmatique PR