Dupa 10 ani

Sunt foarte putine de spus despre cum eram in generala. Timida, crispata, dar in acelasi timp ambitioasa, studioasa si uneori indragostita. Mi-e foarte greu sa ma descriu fara ochelarii ce au devenit o marca personala. Din putinele amintiri, pot sa va spun ca imi prindeam parul intr-o coada de cal pe care azi am ajuns sa o urasc. Ma imbracam doar in pantaloni , respectand fara gres normele vestimentare; pantaloni sau fusta bleumarin si top alb. In plus, mioapa fara sa stiu, aproape ca imi lipeam pleoapele ca intr-un somn dulce pentru a vedea la distanta, dovada ca ticul asta mi-a ramas si dupa ce dimensiunile lentilelor mele s-au marit.

Profa de romana, care a venit cu mare deschidere la reuniunea clasei a VIII-a B, mi-a spus ca desi eram timida, aveam personalitate. Reflectand la spusele doamnei profesor, nu pot sa imi dau seama daca ego-ul meu a suferit unele transformari de-a lungul vremii. Cu siguranta insa ca a cazut la pamant de multe ori, dar am reusit sa imi pastrez optimismul la care am apelat de fiecare data cand am avut nevoie.

Trebuie sa recunosc ca inainte de reuniune am avut ceva emotii si asta pentru ca, intr-un fel, voiam ca ei sa fie mandri de mine. Sigur, nu am realizat eu cine stie ce in viata, dar aveam nevoie de aprecierea lor, intrucat acest colectiv m-a format. Clasa a VIII-a B a fost primul greu din viata mea. Datorita colegilor mei, niste oameni pe atat de frumosi la suflet, pe atat de destepti, am ajuns ceea ce sunt acum. Ei au ridicat stafeta: „Hai, cine e suficient de puternic sa reziste, cine nu, primeste umilinta in mijlocul clasei!”. Si era cumplit cand se intampla asta…

Asa cum spunea si una dintre colege, Emilia, noua ne-a lipsit foarte mult caldura unui diriginte care sa ne invete si o lectie de viata din cand in cand. Nu stiu daca asta a afectat pe cineva, dar cu siguranta ca am fi avut mare nevoie de cateva cuvinte de lauda din cand in cand. Multi dintre profesorii de acum nu cred ca se mai pot intalni cu generatia noastra, iar asta e intr-un fel blestemul elevilor asupra profesorilor care au uitat sa fie in primul rand dascali, adica o calauza in viata lor.

Instrainati cum am fost de vreo “afectiune”, e mare miracol ca ne-am intalnit intr-o formula destul de mare – dupa 10 ani, iar asta demonstreaza cat de uniti am fost in acei ani de scoala, fara sa ne dam seama.

Mi-era dor de ei. Pe unii i-am vazut prima oara dupa 10 ani. Nu stiu daca destinul i-a adus momentan in locul in care si-au dorit sa fie, dar e loc in continuare de prosperat, cat si unde se mai poate. In Romania, in Londra, in Paris. Bucuria a venit si din invitatiile deschise catre cele doua capitale minunate, pentru ca sper din tot sufletul sa imi regasesc colegii si intr-un alt context, poate unul mai putin protocolar.

Sunt curioasa cine poate sa imi spuna unde sunt in poza din stanga. Cine ghiceste primeste un like din partea mea pe Facebook! 🙂

Atunci si Acum - a VIII-a B

2 thoughts on “Dupa 10 ani

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *