Am fost la aerobic azi și simt că am făcut ceva super important în viața mea. Îmi doream de mult să mă abonez undeva, la o sală unde să fac ceva mișcare și de fiecare dată tentativa asta eșua în glorie. M-am ascuns și în spatele ideii că eu alerg și că teoretic mai fac ceva mișcare, deși nu a fost niciodată ceva foarte intens și foarte bine lucrat.
După lungi cercetări pe net, m-am hotărât să mă duc la Oxigen, pentru că au cele mai mici prețuri din Ploiești și pentru că mai e și super aproape, chiar în centrul orașului. Inițial am crezut că o să fie foarte plin și că probabil nu o să îmi fac abonament, tocmai pentru că s-ar înghesui lumea la un asemenea preț. Mare mi-a fost mirarea să văd că eram doar patru persoane care au venit azi la aerobic. Sigur, prin sală mai erau tot felul de băieți/bărbați care trăgeau de aparate și se admirau în oglindă, dar foarte puține femei.
Dat fiind că mai aveam cam un sfert de oră de pierdut până să înceapă ora m-am tot învârtit printre aparate, neștiind de ce naiba să mă apuc. În plus era și foarte jenant să fac ceva cu atâția musculoși pe lângă mine care păreau că se distrează cu kilogramele alea pe piept. În afară de mine, mai era o fată care tot făcea abdomene de una singură și nu am îndrăznit să o deranjez, rămânând tot singură printre monstruozitățile acelea din fier și bărbați foarte arătoși. Câteodată am impresia că doar oamenii ăștia se duc la sală, adică cei care deja arată bine. Ca să nu mai spun că nu era niciun gipsy pe acolo așa cum am citit pe net.
La un moment dat, amețind de atâta învârteală m-am așezat pe un fotoliu, așteptând să treacă timpul. Într-un târziu am fost băgată în seamă de un nene extrem de fioros, angajatul sălii, care mi-a spus pe un ton gentil dacă vreau să mă ajute cu ceva. Pierdută toată în universul meu timid, i-am răspuns ca un copil de clasa întâi că eu aștept ora de aerobic. Practic am spulberat orice posibilitate de a mă împrieteni cu cineva. Însă nu am cedat. Am mai stat puțin pe fotoliul acela, ca să nu creadă că sunt chiar atât de disperată după puțină atenție și m-am dus încet către el. Sfioasă l-am întrebat ce aparate pot să folosesc și eu. Răspunsul lui a fost că aparatele se folosesc cu antrenorii și că poate să îmi arate niște exerciții.
Ok, faza cu aparatele nu e așa, pentru că am văzut-o pe tipa cu abdomenele trăgând de fiare și nu părea ceva ce eu nu aș fi fost în stare să fac sau nu. Oricum, m-am mulțumit și cu exercițiile pentru coapse (cred!) și am tot repetat până când am văzut niște doamne grăbite intrând în sală și îndreptându-se către spațiul dedicat orei de aerobic. Nu vă imaginați cât de fericită am fost să le văd! A fost ca atunci când te duci la coafor și știi că nu să fii tu singura lor clientă la care toată lumea s-ar holba.
Puțin istoric despre mine: nu am fost niciodată la aerobic. Nu am făcut în viața mea niciun exercițiu mimând pe altcineva, cu excepția profelor mele de sport. Așa că la început am fost foarte speriată și privindu-mă în oglindă cum executam acele exerciții, sentimentul de frică s-a ridicat foarte foarte sus. Parcă nu mai eram eu, ci un lemn care încerca să se miște într-un anumit ritm. Plus că eram atât de concentrată că nici muzica nu o mai auzeam.
Per ansamblu a fost dureros, dar plăcut. La un moment dat complexitatea exercițiilor bineînțeles că s-a intensificat, iar eu eram între epuizare și dorința de a nu mă face de râs, adică să mă dau bătută. Antrenoarea este o doamnă la vreo 40 de ani, care arată desigur senzațional și care m-a intimidat grozav. Pe ringul acela de dans, că stepul a fost ca un gen de dans, părea foarte dură și deși nu urla era atât de serioasă și de sexy în mișcări că nu avea cum să nu mă intimideze pe mine, o balenă de 24 de ani care se uită la seriale și mănâncă fast-food. La vestiar m-a felicitat pentru că am rezistat și mi-a explicat că nimeni nu poate să învețe exercițiile de la prima ședință. Probabil că își amintea de cele nenumărate ori în care m-am încurcat. Apoi m-a întrebat dacă mai vin și mâine, pentru că aduce un coleg care știe să danseze și o să ne învețe niște mișcări de chupa ceva…
Cel mai frumos moment a fost când am plecat de la sală. M-am simțit extrem de mândră de mine, aproape invincibilă, de parcă ora aia de aerobic mă transformase într-un fel Superwoman gata să salveze lumea. SF sau nu, eu zic să vă mișcați fundul și să vă duceți la sală. Să munciți pentru orice parte a corpului vostru și să nu vă mai îndopați cu chestii scârboase care vă fac să arătați exact la fel.
Multă baftă!
Imagine via.
inceputul e cel mai greu! felicitari pentru curaj si iti tin pumnii pentru…continuitate :))
da, am fost si azi si probabil ca ma duc si luni, oricum regulat va fi vineri si sambata 🙂