Ce sa faci 6 zile in Lisabona

Ce am făcut șase zile în Lisabona? Cred că o întrebare mai bună ar fi dacă am apucat să respir în astea șase zile. Încerc să-mi aduc aminte de un moment de reflecție pe care să-l fi trăit în tot acest timp și nu găsesc. Și chiar dacă ocazional, între alergăturile după autobuz, tramvai, barcă, vreun magazin, apucam să mă prăbușesc pe un scaun, eram atât de obosită că nu mai puteam absorbi nimic din ce se întâmpla în jurul meu. Moleșeala funcționa ca un mecanism de autoapărare al corpului, o tentativă de a se recupera din scurt, până la final de zi când începeam să mă refac între cearșafuri.

Apartamentul nostru din Graça n-a fost neapărat cea mai îmbietoare locuință, de asta am preferat să petrecem cât mai mult timp afară, pe străzi. Avea un iz persistent de naftalină, un amestec de parfum de cameră, levănțică cel mai probabil, cu miros de mobilă veche și mucegai. Asta era doar experiența olfactivă care te însoțea de la intrarea în scară până la etaj și apoi în camera de zi, pentru că baia era un portal către un alt cocktail de mirosuri.

Și nu doar în apartament îți testai rezistența la acest botez de miresme, cât și afară prin acel constant miros de creveți prăjiți în unt, cu usturoi care se simțea de la fiecare bucătărie cu geamul deschis. Când dădeam de o pală din asta, în plimbările noastre prin oraș, ni se făcea foame instant. Apoi, cu cât de apropiai de zonele turistice, întâlneai un parfum discret de ananas, de la cocktailurile împrăștiate pe borduri, pentru ca în final să-ți dibui pașii prin fumul gros de castane prăjite, obicei căruia nu i-am găsit deloc sens.

Am fost puțin sceptică în primele zile de la venirea în Lisabona cum că ar fi chiar așa frumoasă, cum o descriau prietenii. Apoi am mâncat și mi-am schimbat părerea. Atât de ușor sunt de cucerit! Dă-mi o bucată de pește la grătar cu legume și-ți spun orice. Ulterior, am cunoscut mai bine oamenii și de la afecțiune am trecut la furie, pentru că mi se părea de neconceput să văd atât de multă blândețe și umanitate doar plimbându-mă pe stradă. De la mesajele din tramvai unde nu vedeai afișe cu litere mari în care să ți se spună ce să nu faci, la afișele din stațiile de autobuz sau metrou care păreau să fie făcute de cei mai buni designeri.

Apoi m-am gândit că motivul pentru toată această grijă în exprimare se datorează diversității pe care o întâlnești în orice colț din Lisabona. Deci tocmai în asta constă oare calmul, răbdarea, toleranța și primirea caldă a portughezilor? Nu știu sigur, dar probabil că de asta vin atât de mulți turiști aici. Lisabona e încă orașul ăla din Europa unde te simți bine prin statutul de turist, mai ales că dacă stai să te gândești la istoria lor, portughezii înșiși sunt promotorii turismului în lumea întreagă.

Tot ce vezi și trăiești în acest oraș respiră cultura locală în deplinătatea și frumusețea diversității ei.

Marele plan” al acestei călătorii a constant în nici mai mult, nici mai puțin dintr-o listă cu obiective pe Google Maps pe care fiecare și-a construit-o după bunul plac. Ulterior ne-am verificat listele cu programul muzeelor, al restaurantelor și al supermarketurilor pentru a ajunge la ce urmează să-ți detaliez mai jos pe zile. 

Prima zi – Lisabona

Am ajuns pentru prima oară în Portugalia pe 28 decembrie 2021. Apartamentul nostru odorizant ne-a făcut să ne luăm tălpășița în doar câteva ore de la inspectarea acestui muzeu improvizat de către proprietară. Mă gândeam că sigur aceasta a fost viziunea ei când a decorat apartamentul, pentru că unor exponate nu le-ar păsa dacă cearșafurile sunt curate.

Eram nerăbdători să ieșim și pentru că afară era mult mai cald ca în apartament, așa că am deschis tacticos Google Maps unde fiecare avea salvate câteva obiective. Ăsta a fost magnificul plan pentru vreo două zile, pentru că ulterior am început să ne îngrijoreze că nimic n-o să mai fie deschis, că n-o să mai avem ce să mâncăm, nici ce să vizităm și c-o să fim nevoiți să devenim la propriu exponatele propriului nostru apartament închiriat pe Booking.

Toate drumurile plecau desigur din același punct, de pe dealul din Graça, unde aproape în fiecare dimineață ne întâlneam cu câțiva muncitori care dădeau o nouă șansă altui apartament vechi de pe stradă. Seara dădeam peste aceleași mormăieli în portugheză ale unui portar care avea obiceiul să stea puțin mai departe de intrarea în unitatea pe care o păzea, cu coatele sprijinite pe un stâlp, vorbea singur și pufăia dintr-o țigară.

Iată ce am văzut în prima zi:

  • Miradouro da Graça
  • Castelul São Jorge
  • Catedrala din Lisabona
  • Praça do Comércio
  • Plimbare pe Rua Augusta

A doua zi – Lisabona

Am încercat să acoperim tot ce ne mai rămăsese de văzut din centrul vechi conform bifelor noastre din Google Maps. A fost și una dintre cele mai călduroase zile din călătoria noastră, așa că în pauzele de cafea, ne orientam ca florile după soare, cu bărbiile ridicate, ca să absorbim parcă și mai bine căldura.

Obiectivele din a doua zi:

  • Miradouro da Senhora do Monte
  • Funicular Gloria – o călătorie e undeva la 3,8 euro (am scris doar din amintiri, posibil să mă înșel)
  • O plimbare prin minunatul Bairro Alto
  • Convento do Carmo – tot din memorie, intrarea a fost 5 euro
  • Elevador de Santa Justa – era închisă partea de sus, unde cred că era cu bilet
  • Funicular da Bica – greu de găsit din cauza unor lucrări în zonă, dar e același cost de călătorie ca la Gloria.
  • Plimbare cu tramvaiul 15E de la Cais do Sodre spre MAAT – cred că ar trebui să cobori la Altinho și apoi pe jos până la pasarela care te conduce direct pe acoperișul muzeului. Noi am ajuns la apus aici și a devenit locul meu preferat din Lisabona.
  • Padrão dos Descobrimentos
  • Torre de Belém – din ce știu, nu mai poate fi vizitat de ceva timp, dar locul e superb oricum.

Cele trei funiculare din Lisabona parcurg distanțe relativ mici, dar pentru unii turiști pot fi o distracție de moment. Din căutările mele inițiale, foarte precare de altfel, am descoperit că ar fi doar două funiculare în oraș, așa că de Lavra am aflat abia acum, când îți scriu.

În planul stabilit ad-hoc la venirea în Lisabona ne propusesem să mergem în Sintra chiar pe 29 decembrie, doar că ulterior ne-am dat seama că pentru cei ca noi, care preferă (adică n-au încotro decât) să meargă cu trenul ar fi bine să plecăm totuși mai devreme de 10 dimineața ca să avem suficient timp să vizităm castelele. De asta am hotărât să ne obosim serios pe 30 decembrie, pentru că văzusem oricum mare parte din Lisabona.

A treia zi – Sintra

Pentru mine, 30 decembrie 2021 o să rămână în istorie ca ziua în care am trăit apogeul turismului. Nu știu de ce a avut așa un efect teribil asupra mea excursia asta, pentru că mai văzusem aglomerări de turiști până atunci, dar parcă n-am trăit același nivel de anxietate pe nicăieri, așa cum am trăit-o în Sintra. Și trebuie să-ți reamintesc că nu era sezon, deci poate că tocmai de aici a venit și mirarea mea. Ironia face ca tocmai eu să mă mir de cât de multă lume era în vizită la un castel, în prag de Anul Nou, când eram parte contribuitoare.

Dar ca orice alt turist sosit în Sintra ne-am îmbulzit și noi să vedem Palatul Pena, pentru că de ce altfel am fi venit până aici. Știi toate pozele alea de pe net cu palatul luminat de un soare puternic, astfel încât să-i poți vedea fiecare turnuleț în splendoarea culorii lui? Ei bine, noi n-am avut parte de nimic din toate astea. Era o ceață, un vânt și o ploaie măruntă de îți venea să pleci cu viteza gândului. Posibil ca și noi să fi rămas în istoria palatului ca primii turiști care au plecat de la Pena mâncând Pământul. A fost mai degrabă o evadare pe bâjbâite, atât de pătrunzătoarea era ceața în dimineața aia.

Legat de transport, am încărcat fiecare câte 16 euro pe VivaGem, care au inclus: trenul până la Sintra și toate plimbările noastre cu autobuzele către castele. Poate că „plimbat” e mult spus. Dacă ne-ar fi urmărit o cameră pe tot parcursul acestei excursii ar fi prins de fapt multe cadre cu noi așteptând autobuzul, noi alergând să prindem un autobuz, noi uitându-ne după autobuze, noi în drum, pe jos, spre castele. Planul de altfel era unul ambițios. Aveam să vizităm și Cabo da Roca tot în ziua aceea.

Iată ce am ajuns să vizităm:

Palatul Pena – unde era ceață densă, frig și bătea vântul îngrozitor.

Palatul Monserrate –pentru a vizita castelul ne-am întors în Sintra ca să luăm alt autobuz. Bine, există și alternativa să te plimbi cu un tuk tuk privat și nici nu trebuie să-i cauți, pentru că te abordează ei. Cât am așteptat microbuzul spre Monserrate, am asistat de fapt la o paradă de tuk tuk-uri care mai de care mai aproape de dezintegrare. Dar poate fi o distracție pentru cine are curajul să meargă cu așa ceva.

Quinta da Regaleira – am ratat microbuzul care pleca din Monserrate, astfel că între castele am parcurs drumul pe jos. Ne-a luat circa 35 de minute. Atunci, pe drum, am realizat că nu ne mai ajunge ziua și pentru Cabo da Roca. De fapt la cât de mari sunt castelele și la cât de întinse sunt grădinile lor, abia dacă apuci să vezi mai mult de trei castele într-o zi.

Vizita la Regaleira începe cu această minunăție.

E nevoie de o planificare minuțioasă ca să străbați tot domeniul din Sintra într-o singură zi, ori să alegi ce ți-ar plăcea să vezi din tot și să te bucuri de natură. Pentru cine vrea să vadă doar Regaleira, se poate ajunge foarte ușor pe jos, 20 de minute, de la gară la castel.

A patra zi – Lisabona

31 decembrie 2021 a fost cea mai lungă zi din an și cea mai frumoasă din această călătorie. Nu cred că vreodată am petrecut o noapte de Revelion cu atât de mulți străini laolaltă. Chiar în noaptea dintre ani ne-am strâns în Piața Comerțului ca să vedem artificiile din Almada. Și a fost așa o ironie toată situația pentru că noi tocmai ce ne întorsesem de acolo. Știam că n-o să fie un foc de artificii în noaptea de Revelion din partea municipalității din Lisabona, așa că toată piața se uita la artificiile de peste Tajo, pașnică și amuzată în același timp.

Până la acest moment totuși, a fost o zi lungă. Iată ce am avut pe listă de vizitat:

Gara Oriente – am aflat și eu de la prieteni că Lisabona găzduiește unele dintre cele mai importante clădiri arhitecturale, iar gara e un monument în sine. E proiectată de Santiago Calatrava. Tot proiectat de el, am avut ocazia să văd și Turnul de telecomunicații din Centrul Olimpic în Barcelona. Și știu că mai are lucrări în Spania, unde abia aștept să mă întorc.

Lângă gară se află Pavilionul Portugaliei proiectat de Alvaro Siza. Dacă n-aș fi vizitat deja mare parte din Lisabona și m-ai fi pus sub copertina asta de ciment din prima zi, aș fi zis că sunt într-un film făcut de Kubrick. Și asta nu e tot, pentru că aproape de Ocenario, este și Pavilhao do Conhecimento, proiectat de João Luís Carrilho da Graça. Tot lui ii aparține – dacă mergi în vizită la Castelul São Jorge, situl arheologic. Se vede mai bine în poze de aici. Când am fost noi nu se putea intra în sit, dar puteai să faci un tur ocolitor.

De la gară am pornit spre punctul nordic – Turnul Vasco da Gama, asta și ca să ajungem mai aproape de irealul pod cu același nume. Apoi am pornit pe jos, tot spre sud, pe lângă Tajo.

Ocenario – n-am intrat, doar am continuat promenada tot mai la sud. În cele din urmă, probabil după cel puțin o oră de mers, am luat un autobuz care să ne ducă mai aproape de Museu Nacional do Azulejo care sigur că era închis. Să nu crezi că n-am plecat de la această prezumție, doar că ne-am încercat norocul.

Era deja trecut de 16:00 când am hotărât să vizităm și Santuário de Cristo Rei, obiectiv situat pe malul celălalt al fluviului. Asta însemna să ajungem la Cais do Sodre de unde să luăm barca și de acolo cine știe ce autobuz. Plimbarea cu barca a fost de departe cea mai interesantă, pentru că văzută de pe fluviu, Lisabona este chiar mai frumoasă.

Odată ajunși în autogară, ne simțeam de parcă am fi aterizat pe un alt tărâm, unde singura noastră șansă de supraviețuire stătea în validarea cardului VivaGem pe rețeaua de transporturi din Almada. După câteva minute de confuzie, în această lume nouă, unde chiar venea Revelionul, câțiva turiștii (n-o să dau cu presupusul că erau englezi) începuseră deja petrecea cu beri și shoturi la un chioșc de lângă gară, ne-am urcat în 101 și astfel ne-am lăsat în voia sorții.

Aparent poți să fii mai aproape de Dumnezeu în noaptea dintre ani, doar dacă ajungi la statuie până în ora 18. Urcarea cu liftul se făcea în grupuri de 10 persoane, cu un timp de așteptare de circa 10 minute și după achitarea unei taxe de 6 euro. Sigur, nu e obligatoriu să urci până la picioarele lui Hristos, poți să admiri Lisabona și de pe platforma de unde se ridică statuia.

Acum mai erau doar câteva ore până la trecerea între ani, ceea ce nouă ne-a oferit suficient timp cât să alergăm după un supermarket în Almada de unde am luat un spumant și ceva de mâncare. Încă trăiam în mintea noastră un episod inspirat din serialele americane în care Lisabona ar fi devenit această Atlanta bântuită de zombies imediat ce se va face 12 noaptea.

Am ieșit relativ împăcați cu acest scenariu din supermarket, pentru că aveam câteva plase cu mâncare. Și ne-am îndreptat spre o stație de autobuz de unde am luat 753. Urma să traversăm acest Golden Gate 2 înspre Centrul Vechi și ulterior spre Graça. Ne-am schimbat în hainele de Revelion și am plecat din nou într-o căutare, de data asta în căutarea unui local unde să luăm masa. În Noaptea de Revelion. În gândul meu, erau mai multe șanse să pescuim un pește în Tajo și să-l prăjim la noi în bucătăria din apartament decât să găsim o masă disponibilă în vreun local.  

Să ziceam doar că am fost grupul potrivit, la momentul potrivit. Am reușit să cinăm într-un restaurant și ne-am simțit extraordinar, ceea ce pe mine m-a dus mai aproape de scenariul în care după 12 noaptea trebuia să se schimbe ceva. Quid pro quo, nu?

Propriu-zis, 12 noaptea ne-a prins în Piața Comerțului unde am deschis spumantul cumpărat cu câteva ore mai devreme din Almada. Tot din Almada au venit și artificiile, pentru că din cauza restricțiilor, primăria din Lisabona a închis orice idee de a sărbători Anul Nou. Era o atmosferă de sărbătoare pe străzi, dar nimic exagerat. Mai degrabă existau colțuri printre clădiri, baruri unde petrecerile se țineau în plină stradă, pe scări, pe jos, pe scaune și am dat de petrecăreți mai mult din întâmplare, mergând la pas, în drum spre apartamentul nostru pe care eu l-am poreclit „Smelly”. Părea să-i dea o nuanță de drăgălășenie.

A cincea zi – Cabo da Roca și Cascais

Ca să ajungi la Cabo da Roca cu mijloacele de transport în comun, iei trenul din Lisabona și până în Cascais. Din gară trebuie să mergi puțin până la autogară, de unde iei 403. Biletele se pot lua din autobuz și costă circa 7 euro. 

Drumul până la Cabo da Roca e minunat. Eu lângă ocean sunt un copil în magazinul de dulciuri. Mi-aș putea petrece restul vieții doar să admir valurile. Am mers puțin pe potecuțele de pe coastă, dar nu suficient pentru mine. Am această dorință să mă întorc. E singurul loc din călătoria asta unde am simțit că aparțin puțin. Îmi aduce un sentiment de împlinire. Nu știu de ce.

Am plecat relativ târziu de la Cabo da Roca, cu toate că eu aș fi dormit acolo noaptea pe iarbă ascultând valurile, iar până să ajungem să vedem Boca do Inferno, în Cascais, se întunecase de-a binelea. Am făcut, în schimb, o promenadă plăcută de-a lungul coastei înainte să luăm trenul spre Lisabona.  

A șasea zi – Lisabona

2 ianuarie 2022 a picat într-o duminică și asta ne-a ajutat în vizitele noastre planificate. La MAAT, spre exemplu, în fiecare primă duminică din lună e intrarea gratuită.

Dar spre surprinderea noastră și la alte muzee am întâlnit gratuități. La Muzeul Marinei n-am plătit bilet, deși n-am prea înțeles de ce. Casierul ne-a întrebat doar de unde suntem și ne-a spus că intrarea e gratuită.  

Intrarea în Biserica Jerónimos e gratuită doar în intervalul 2pm – 5pm, cel puțin duminica, pentru că dimineața e slujbă. Aici se află mormântul lui Vasco da Gama.

Dintre bisericile în care am intrat ,și în excursia asta mai mult ca niciodată am tot vizitat biserici, cred că cea care m-a impresionat a fost Biserica St. Dominic. Construită pe la 1241 a trecut printr-un cutremur și un incendiu.

Mănăstirea Jerónimos se poate de asemenea vizita. Intrarea e 10 euro și biletele se iau de la intrarea în Muzeul National de Arheologie. Online nu cred că e posibil, deoarece site-ul nu funcționează pentru secolul ăsta.

Sigur că am stat și noi la coadă la Pastéis de Belém ca să nu ne placă nimic din ce am degustat și să spunem de vreo două ori că „nu asta am comandat”, dar situațiile de genul eu le încadrez ca „parte din experiență”.

După ce am văzut și Centrala Tejo, am mers către pod ca să ascultăm mai bine traficul și apoi am trecut puțin prin zona cu terase de la LXFactory. În seara aceasta am dat o masă cu fructe de mare pe un burger, poate cel mai bun burger pe care l-am mâncat vreodată.

Concluzie

Mă distrează într-un fel că îți scriu în prag de vară despre călătoria mea în Lisabona de Anul Nou și faptul că am redus toată experiența la o înșiruire de activități pe care le-ai fi putut găsi pe oricare altă pagină pe net. Nu e nici îndrumar, nici vreo experiență inedită. E mai mult o descriere în ordine cronologică a călătoriei mei de turist get beget, întors acasă cu impresii. Ah! Și cât urăsc acest cuvânt, scris și la plural pentru a-i da greutate.

„Impresii” sună a ceva ce oarecum ți-a fost dat, un drept să îți dai cu părerea despre lucruri care nu-ți aparțin. Ori călătoriile astea sunt extraordinare, pentru că efectul lor ar trebui să fie tocmai de a-ți deschide mintea, de a trăi și nu de a fi impresionat. Ce am văzut în Lisabona și am spus-o tuturor celor cu care am discutat despre acest oraș este această blândețe față de oameni. Acest calm care plutește în aer și care îți dă o stare de bine. E absolut minunat că în secolul înverșunării încă mai există un loc pe planetă în care să trăiești dragostea de oameni.   

Dacă ți-a plăcut articolul, m-aș bucura să-i dai un share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.