Relatia mea cu mancarea – Episodul cheesecake

Nu știu dacă e de la faptul că toată lumea în perioada asta se gândește cum să mănânce mai multe supe, salate sau orice nu înseamnă derivat din carne, dar m-am gândit serios la faptul că aș putea să încep să caut rețete care se fac tot mai ușor pentru serile în care vin de la birou. Îmi place în continuare să gătesc, niciun dubiu în privința asta, dar câteodată parcă mă complic prea tare. Și asta e de la faptul că nu am experiență în bucătărie. Doar pentru că un preparat arată bine, nu înseamnă și că o să-mi iasă la fel sau că o să pot să mă încadrez în timpul descris în rețetă pentru ca eventual să merg la somn mai devreme de miezul nopții. Cum ar fi o seară în care să alerg, să gătesc și să fiu în pat până la 22:30? Ar fi de vis! Culmea e că visul ăsta e în continuare pe lista așa-ziselor rezoluții din acest an.

Cred că ar trebui să încep cu a-mi potoli entuziasmul atunci când descopăr o rețetă nouă. Cum s-a întâmplat aseară*, spre exemplu. Îmi doream de mult timp să fac un cheesecake și niciodată nu îndrăzneam pentru că în spatele cuvintelor „e simplu” de care mă asigurau toți cei cu care discutam despre asta, simțeam că ar fi totuși ceva putred în prepararea acestui desert.

Cu ce să încep? Că m-am grăbit să caut la întâmplare o rețetă pe net doar pentru a-mi scoate din cap această dorință supremă cu care mă torturam benevol? Posibil că mi-au trecut prin fața ochilor vreo cinci rețete înainte să dau de cea care conținea, în opinia mea, cele mai puțin ingrediente. Dat fiind că într-un mod foarte suspect nu puteam să dau copy-paste de pe blogul tipei ăsteia unde găsisem rețeta, mi-am notat ingredientele pe telefon și am plecat încântată de la birou, cu dorința de a-mi face cumpărăturile pentru viitorul cel mai bun cheesecake din viața mea. De lene nu citisem însă și desfășurarea rețetei pentru că îmi promisesem s-o studiez acasă în timp ce devoram o salată cu ton. La drept vorbind, cred că luna plină m-a schimbat total în seara aceea, pentru că aveam de gând să îmi fac o salată cu ton mărunțit, ceea ce probabil că nu se mai întâmplase de o veșnicie ca eu să cumpăr ton în conservă și nu doar atât, ci să-l mănânc de parcă era o delicatesă care îmi fusese interzisă până atunci și pe care o puteam devora în exclusivitate la următoarea eclipsă. Și ca să vă satisfac posibila curiozitate, salata conținea lăptuci din alea mici mici, porumb din conservă dar fără zahăr adăugat, măsline și, desigur, blestematul de ton mărunțit.

Ca să îmi fac înnoptatul în bucătărie mai confortabil, mi-am turnat vin alb într-un pahar, iar ca zgomot de fundal mi-am zis că am nevoie de puțină comedie și am pus „Friends” pe Netflix de pe telefonul conectat la boxa portabilă care în majoritatea timpului stă în bucătărie, pe frigider, și care în rarele momente în care e și pornită dă semnale că îi moare bateria. Acum însă avea să fie o seară cu noroc. Probabil că și boxa și-a luat energia de la lună?! Pentru a viziona rețeta, mi-am deschis laptopul și l-am plasat triumfător pe masa din bucătărie ca să pot vedea mai bine cum trebuie să se întâmple totul. Mai întâi mi-am pregătit ingredientele conform gramajului și le-am așezat pe blatul de lângă chiuvetă. Apoi am început cu primul pas în care trebuia să mărunțesc biscuiții și să îi încorporez cu unt înainte de a-i pune în forma de tort. Rețeta spunea că aveam nevoie doar de 180 de grame de biscuiți ceea ce mie mi s-a părut extrem de puțin pentru un blat și cred că am adăugat alte 100 de grame din proprie inițiativă și am crescut cantitatea de unt cu vreo 20 de grame, ajungând probabil – pentru că ulterior nu am mai cântărit – la 120 de grame de unt. După ce am mărunțit biscuiții mi se părea că făcusem totuși cam multă compoziție pentru a forma blatul, dar am trecut peste când am văzut că bolul meu transparent poate să stea în apă fierbinte, fără să se spargă, și că untul se topește repede. Untul cică trebuie să fie rece când e încorporat în biscuiți, așa că am așteptat să se răcească și între timp am uns foaia de copt pe care am așezat-o pe fundul formei de tort cu unt. Și procesul ăsta a fost greoi pentru că untul era de la frigider. Artistul din mine a avut însă sorți de izbândă și am modelat aproape uniform toată suprafața foii. Am turnat biscuiții care s-au înmuiat imediat odată ce am pus untul topit peste ei și am rămas uimită de cât de frumos se modelează. Deja simțeam ce prăjitură superbă o să îmi iasă!

Blatul se ține 30 de minute la frigider în timp ce Elena continuă să-și devoreze salata în fața laptopului pe care era deschisă rețeta.

În tot acest timp, telefonul meu rămăsese deschis pe Netflix de unde auzeam episodul acela din „Friends” în care Rachel vrea să facă ea prăjitura pentru masa de Ziua Recunoștinței și pune carne în compoziția prăjiturii care trebuia să aibă straturi de budincă sau ceva. Doar îmi treceau pe la urechi dialogurile – nu că n-aș fi văzut și scena aia de o mie de ori – și mai izbucneam din când în când într-un râs zgomotos ca o vrăjitoare nebună în propriul laborator. Vecinii din blocul de vis-a-vis care mă puteau urmări desfășurându-mă în bucătărie probabil credeau că grimasele mele isterice de râs sunt tot de la lună plină! Dar ce bine totuși să am apucat să râd cât eram la începutul preparării propriului monstru dulce din farfurie.

Urma să fac compoziția cu brânză care presupunea în primă fază să bat smântâna lichidă cu trei lingurițe de zahăr, doar că trebuia să țin cont de două aspecte: smântâna să fie de la frigider și să nu bat foarte mult, pentru că altfel s-ar fi tăiat. Nu știu la ce smântână lichidă se referea autoarea exact, dar eu am cumpărat din aia de faci sos cu ea și am început s-o bat câteva minute, dar nici într-un caz nu mi-a ieșit spumă sau măcar ceva asemănător. Am renunțat oricum la pasul ăsta și am continuat rețeta adjudecându-mi un prim eșec pe care mă gândeam eu că o să-l salvez cu gelatina care va închega totul foarte bine și nimeni n-o să știe de această smântână lichidă care n-a ieșit spumă. Am băgat bolul în frigider nu ca să nu-l mai văd, doar că așa scria acolo. Acum, trebuia să iau alt castron, doar că alt castron mai mare și curat nu aveam la îndemână așa că am luat unul de dimensiuni mai mici față de ce menționa în rețetă și în care am bătut smântâna pentru a mă apuca de crema tartinabilă. Am pornit din start greșit, dar tot nu m-am speriat. Am amestecat 100 de grame de zahăr cu cele 400 de grame de cremă tartinabilă, peste care o am pus esență de vanilie și, la final, gelatina.

Prima lecție pe care am învățat-o după această experiență e ca niciodată, niciodată să nu mai fac prăjituri cu gelatină foi. În primul rând, pentru că mi-am dat seama foarte târziu ce înseamnă de fapt gelatină foi 4g. Nu înseamnă că o foaie are 4g ci că trebuie să pun 4g de foi, ceea ce am realizat după ce am făcut crema de brânză în care am amestecat doar o foaie de gelatină ce nu cred că avea mai mult de 2g în ditamai compoziția care cuprindea vreo 500 de grame de brânză tartinabilă cu puțin lapte și spuma aia de smântână care tot lichidă era și când am scos-o din frigider. Când mai exact am realizat? După ce am pus crema foarte lichidă peste blatul care chiar a stat 30 de minute în frigider și m-am dus să mă plâng soțului meu care se juca FIFA în sufragerie și care brusc trebuia să îmi spună câte grame crede el că are o foaie de gelatină, el neavând niciun amestec în afacerea asta cu cheesecake și mai ales că tocmai ce folosisem cântarul de bucătărie ca să măsor restul ingredientelor. M-am întors în bucătărie cu lacrimi în ochi și înjurând toată gelatina foi care există în lume, deloc pregătită pentru încă un eșec, în timp ce vișinele fierbeau la foc mic într-o cratiță supărată pe orice fel de mâncare. De regulă evit să folosesc această cratiță, pentru că orice încălzesc în ea are tendința de a nimici mirosul original al mâncării pe care doar o încălzesc, acum însă ajunsesem în punctul în care nici vase de gătit nu mai aveam disponibile pentru a-mi continua războiul cu acest cheesecake. Nici prea multă răbdare, ca să fiu cinstită.

Dar vișinele se fierbeau la foc mic și mă gândeam că pe astea n-am cum să le greșesc acum că știam să cântăresc foile de gelatină. Următorul dezastru m-a lovit pe la 11 noaptea când compoziția mea cu brânză moale se odihnea deasupra blatului de biscuiți în frigider de peste o jumătate de oră. Eu eram mândră că reușisem să încorporez exact cum scria pe blog gelatina în compotul de vișine și așteptam momentul în care totul o să se termine. Așa că mi-am turnat încă puțin vin alb în pahar și mă uitam la faza în care descoperă Rachel cum se face de fapt o „non beef English Trifle” și din când în când mai verificam în ce stadiu de omogenizare era compotul meu de vișine pentru a-l putea turna peste stratul de brânză despre care eram convinsă că nu avusese suficient timp să se întărească.

Nu degeaba eram îngrijorată când am scos forma de tort din frigider și am văzut că brânza tot moale era. Aproape am plâns când am luat cratița cu vișinele care se scăldau în suc propriu și am pus totul deasupra cremei de brânză care brusc s-a înălțat de parcă deținea un instinct de autoapărare, iar sucul s-a împrăștiat cu o viteză fenomenală ajungând în cea mai mare parte la marginea formei de tort. Când am văzut dezastrul pe care l-am provocat și cât a îndurat doar forma aia de tort de la mine, am închis puțin ochii și, așa întredeschiși, pentru a nu vedea ce crimă am făcut, am început să aduc sucul de la vișine spre mijloc unde era cea mai multă cremă de brânză. Am amestecat cât am putut de bine privind cu coada ochiului acel măcel, am pus o hârtie de copt deasupra și am băgat-o în frigiderul pe care voiam să-l arunc într-o apă adâncă și să nu mai știu de el sau de ce se afla înăuntru pentru totdeauna.

După ce am spălat tot mormanul de vase care se adunase în timpul acestei fenomen numit cheesecake, m-a dus în baie să spăl orice urmă de stropi de la sucul de vișine și apoi m-am îndreptat resemnată către pat pentru o încă seară la rând la miezul nopții. N-am putut să adorm imediat pentru eram sub efectul traumei din bucătărie și mă gândeam în special la cele 2 grame de gelatină din compoziția de brânză. Oare își făcuseră efectul?

*Am scris acest text undeva la începutul lunii ianuarie. De atunci am impresia că în fiecare lună trebuie să am o nouă provocare în bucătărie. Dacă în ianuarie a fost cheesecake-ul, în februarie am încercat să fac brownie-ul perfect. Și în acest caz, mi-am propus să povestesc în jurnalul pe care îl țin pe subiectul „Relația mea cu mâncarea” cum de mi-a intrat în cap să fac vreo 3 tipuri de negresă și de ce nu pot să mă opresc aici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *