UNTOLD – inrolare in armata muzicii electronice

Nu știu ce anume m-a convins să merg la UNTOLD anul ăsta. Probabil suma poveștilor interesante despre evenimentele din anii trecuți care au reușit să mă convingă să asist la acest spectacol. Primul gând pe care l-am avut când am ajuns la festival a fost la Alice din „Alice în Țara Minunilor” și la ce bună personificare a ei aș fi fost în acel moment, descoperind lumea nouă din fața mea.

Eram pur și simplu hipnotizată de forfota din jurul meu, pentru că oriunde priveai se întâmpla ceva. Fiecare persoană care îți ieșea în cale reușea să creeze un eveniment în sine prin propria-i prezență. Nu era niciun dubiu. Pătrunsesem într-o lume de basm, unde fiecare avea libertatea de a intra în pielea personajului preferat fără nicio rezervare.

Recunosc faptul că la rându-mi am avut un rol asumat și am plecat spre festival cu atitudinea lui Toma Necredinciosul. Și asta pentru că nu cred în montajele programelor de știri în care sunt filmați tinerii din primele rânduri la concerte, pozând parcă pentru un tablou 3D. Cunoașteți desigur fotografiile acelea care îți dau senzația că în înghesuiala primelor rânduri, sunt unii care parcă ies deasupra tuturor, plutind chiar și pentru o fracțiune de secundă. Surprinși în momentul lor de glorie, pozând ca niște eroi revoluționari ai muzicii.

Pentru generația mea, Youtube-ul a devenit principalul canal propagandistic. Streamingul m-a făcut să cred că o singură trupă deține puterea absolută în a umple stadioane, iar acea trupă se numește Queen. Chiar și după UNTOLD consider că nimeni nu o să mai poată reproduce farmecul concertelor rock din anii 70-80, în ciuda magnitudinii evenimentelor de azi. Și asta nu pentru că instrumentele au fost înlocuite de un „stick”, ci pentru că trăim vremuri cărora ne supunem vrând-nevrând. Azi, oricine are abilitatea, remarcabilă de altfel, de a fi pe un stadion alături de 100 000 de oameni și de a se simți complet singur.

Îmi amintesc de un moment unic pe tot parcursul festivalului în care am avut un schimb nevinovat de priviri cu un „camarad” care sărea alături de mine pe muzica celor de la The Prodigy. În tot acest dans sălbatic ne-am oprit și pentru câteva secunde am zâmbit unul la celălalt în loc de „Salut! Mă bucur că îți place aceeași muzică”, sau orice altceva ne-am fi putut spune în acel moment „magic” de dialog. În rest, toți petrecăreții priveau drept în față, la „conducătorul” lor care se afla pe scenă, cu mâinile sus, ochii-n spre visare și fredonând din versurile întrepătrunse-n mixaj.

Aluziile mele militărești nu fac parte dintr-un joc de cuvinte, ci consider că UNTOLD chiar asta este, un festival al înrolării în armata muzicii. De la intrarea-n festival, unde parcurgi niște pași de control, la aleea principală din parc, unde te echipezi cu tot ce ai nevoie pentru a intra în „mood”, asta dacă nu ai venit deja de acasă cu tot arsenalul, până la intrarea pe stadion, unde ești în sfârșit liber să te manifești ca un soldat adevărat.

Apoi sunt pregătirile din oraș pentru invazie. Odată cu lăsarea serii, trupele încep să patruleze prin Cluj, îndreptându-se spre U-nitate. Pe străzi mai poți vedea doar civili care au curajul să urmărească mișcarea tinerilor proaspăt înrolați, părinți cu copii în mașini care sunt dirijați de poliție să ajungă mai repede acasă și bătrâni pe la ferestre care trag obloanele și se pregătesc să se baricadeze în apartamente până a doua zi la prânz. Când bate de miezul nopții în Cluj-Napoca începe deja să curgă pe Someș sudoarea soldaților aflați în plin război muzical.

Înainte de ajunge la festival mi-am propus ca să înțeleg de ce stau atâția tineri până la orele dimineții în această discotecă în aer liber. Și mi-am adus aminte de concertele din Discoteca Tineretului din Costinești, unde singurul motiv pentru care încă ne aflam la patru dimineața acolo era că așteptam să urce Paraziții sau B.U.G Mafia pe scenă. Așa că am vrut să descopăr ce îi atrage așa de mult pe acești tineri să rămână până în zorii zilei în picioare, în ținta blocurilor de boxe de pe stadionul Cluj Arena.

Ce e de-a dreptul interesant e că în fiecare dintre cele patru nopți am reușit să rezist din ce în ce mai mult pe stadion, până-n spre orele dimineții, cu toate că încasasem în plin oboseala nopților precedente de nesomn.

Din acest experiment  pe care l-am numit Festivalul Rezistenței am realizat că pentru a petrece patru nopți continuu trebuie să găsești un motiv suficient de puternic în sinea ta ca să faci asta. Cred că acesta a fost și punctul meu culminant, gândul care m-a făcut să mă întreb la 3, la 4 sau la 6 dimineața: „Dar eu ce mai caut aici?”. Nu știu exact cum au trăit alții această experiență, însă lupta mea la Festivalul Rezistenței s-a încheiat în momentul în care am ajuns la concluzia că ce am văzut și trăit în seara respectivă a fost suficient.

Dacă ne gândim la orele de mixat și la câte scene sunt implicate în această operă denumită UNTOLD, cumva vine de la sine înțeles că tabăra asta nu e pentru toată lumea. Iar dacă te nimerești aici dintr-o pură curiozitate ca și mine, atunci trebuie să înfrunți totul cu stoicism. Adică trebuie să înduri cu plăcere tot ce urmează să suferi: durerea de picioare, oboseala de a doua zi, gustul aceleiași beri, piesele care se repetă, înghesuiala, călcatul pe picioare, fetele cocoțate pe spinările iubiților, tipii înalți care îți blochează fața și ploaia care s-ar putea să îți tulbure gândurile.

După patru nopți de Rezistență, în zorii celei de-a cincea zi de festival, unii dintre soldați părăsesc U-nitatea înfășurați în steagurile de luptă. Mulți însă au rămas pe stadion până la 9 dimineața să îl asculte pe Armin, în timp ce alți bravi soldați se îndreaptă spre alte scene din cazarmă, somați de aplicație să asculte un DJ ce abia își începea activitatea.

Sunt curioasă dacă cel din urmă care a părăsit porțile festivalului a rămas puțin acolo să memoreze ce tocmai s-a întâmplat.

A doua zi după terminarea festivalului, în drum spre București, admiram ceața care îneca dealurile Transilvaniei și mă gândeam că locul ăsta chiar e magic. Nu cred că există o altă explicație pentru care niște simple dealuri reprezintă unul dintre cele mai frumoase spectacole naturale pe care le-ai putea vedea în țara asta. În același timp mă gândeam că acolo, pe câmpul de luptă din fața stadionului Cluj Arena, putrezesc acum energiile multora dintre „soldații” prezenți la festivalul care ne atrăsese și pe noi în această parte de lume. Și vor zace acolo până la anul când se vor ridica din nou ca niște zombie pregătiți să își găsească prada.