De vreo patru zile m-am întors în România. Când am aterizat la Otopeni şi intrând propriu-zis în aeroport am început să regret că am plecat din Belgia. Probabil că ăsta a fost singurul meu moment de nostalgie, pentru că în tot timpul petrecut acolo mi s-a părut că trăiesc într-o colivie, deşi mă aflam poate în cel mai democratic loc din Europa. Libertatea cred că ţi-o dau cei dragi şi mediul în care te simţi cel mai în largul tău.
Când am văzut acele feţe de România care-şi aşteptau rubedeniile din străinătate şi apoi pe Răzvan, prima mea faţă familiară, parcă sentimentul de regret a început uşor uşor să dispară. Două zile mai târziu aveam să îi revăd pe ai mei. Ştiu că au trecut doar două săptămâni, dar distanţa face ca intensitatea revederii să fie mai puternică decât atunci când stai în ţară. M-am bucurat să văd chiar şi Bucureştiul, pentru că mi-a fost dor de aglomeraţia asta îmbâcsită de stres.
Ieri, pentru că a fost 1 mai am reuşit să petrec muncitorescul fără mici, dar am avut celebrul grătărel în spatele blocului din cartierul nordului. Când am auzit că miciilor noştri s-ar putea să li se schimbe reţeta din cauza bicarbonatului de sodiu, naţionalismul ascuns din mine parcă voia să se întoarcă la Bruxelles şi să fac lobby pentru păstrarea celei mai pure invenţii româneşti.
Abia aştept să mă văd cu toţi prietenii şi să povestesc pentru a nu ştiu câta oară cum a fost în Belgia. Ultima zi a fost cu totul specială. După prezentările proiectelor noastre legate de energie, alimentaţie, agricultură şi finanţe am avut o masă festivă unde toată lumea s-a simţit extraordinar. Pentru mine ştiu că a fost un sentiment de mândrie că am putut să fac parte din echipa de anul acesta a Erasmus IP. Aşa cum au mai spus şi colegii mei speakeri la masa festivă, programul a fost într-adevăr foarte greu. Aveam tot timpul senzaţia că eram într-o continuă fugă. Însă per ansamblu mă bucur că am avut ocazia să interacţionez cu alţi studenţi să întâlnesc atâţia profesionşti ai domeniului.
După masa festivă şi câteva prezentări organizatorice, eu Alex şi Ioana am mers prin centrul Gentului de unde am cumpărat eşarfe, o gentuţa şi am mâncat pentru ultima oară cartofi pai cu maioneză pe care i-am împărţit cu raţele şi porumbeii de pe malul canalului. Urma apoi să ne întreptăm spre ultima staţie de autobuz în drum spre hostelul din Laarne. Am cercetat pentru prima oară harta Gentului şi ne-am distrat enorm căutând numele străzii unde trebuia să ajungem ca să prindem autobuzul. Când ne-am dat seama că e atât de aproape de centrul Gentului ne-a cam dispărut apetitul pentru distracţie, pentru că frigul în ziua aia a fost crud.
Seara am fost timpul bagajelor. Atunci Iuliana, cealaltă colegă din cameră, ne-a oferit un spectacol de râs, pentru că eram toate curioase unde o să bage toate cadourile cumpărate pentru cei de acasă împreună cu hainele cu care a venit. Eu am luat absolut tot ce am avut şi cumpărat şi Louis a fost încântat că nu l-am îndestulat. Apoi am fost la party-ul lui Cristi, singurul reprezentant masculin al echipei din România, căruia i-a fost cântat La mulţi ani cred că de vreo 10 ori în ziua aia. Am băut şi am învăţat să dansăm de la colegii noştri eneglezi mult mai talentaţi ca noi când vine vorba de distracţie.
A doua zi a fost cumplit. Ne-am aşternut oboseala pe scaunele gării din Gent de la 9 dimineaţa până la 13 când urma să plecăm spre Bruxelles. Din gară în tren şi apoi în avion. În aeroportul din Munich am invadat magazinele şi cam toată lumea a cumpărat ceva. Eu mi-am luat un parfum şi cu ultimii cenţi un sandvici. Şi acum îmi pare că am rămas cu acea oboseală. O târâi şi aici prin nopţi târzii şi revederi îndelungi.
Mă bucur că sunt acasă. Mi-a fost dor de voi.
Să aveţi parte de sărbători fericite şi de mâncare consumată cu chibzuinţă!
