Acesta e un al doilea capitol despre mine încercând să schiez. Nu știu dacă v-am mai zis asta, dar schiatul e o dorință mai veche. Invidia efectiv m-a împins să încerc să îmi pun schiurile în picioare. Și jena totodată pentru că am mers la munte de când mă știu, dar niciodată nu am fost încurajată să fac pe nebuna în direcția asta.
În mod categoric nu sunt cea mai curajoasă persoană pe care o cunosc și nu credeam că voi ajunge să îmi înving temerile legate de schiuri și urcarea pe munte, dar acum că am reușit trebuie să vă recunosc că e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am încercat. Dacă în prima tură, la Azuga, am învățat bazele, acum am văzut cu adevărat ce înseamnă să schiezi: de la viteza pe care o poți prinde – doar gândindu-mă la asta și încă pot simți adrenalina din acele momente – până la a coborî pante dificile, cu schimbarea piciorului de susținere și fără căzătură. Sigur, coborârile au fost lente, dar am și compensat cu puțină viteză pe porțiunile unde aveam încredere că pot susține virajele.
Ca să vă faceți o idee despre stadiul meu. Dat fiind că stăpânesc plugul destul de bine, mă folosesc de el pentru a face zigzagurile de inițiere cât de bine pot. Pârtiile pentru începători sunt destinate acestui exercițiu. În coborâre, las de regulă schiurile să alunece, iar când vreau să schimb direcția, depărtez cozile ca și cum aș desena pe zăpadă o felie mare de pizza. Apoi îmi vine foarte ușor să mă las pe un picior și să ajung iar cu schiurile paralele ca să prind puțină viteză și să mă deplasez pe toată lățimea pârtiei. Așa poți să cobori controlat și fără să simți că îți mor picioarele. Mai mult, până să ajung la porțiunea unde pârtia e mai abruptă chiar stau foarte relaxată pe schiuri.
Mi se pare că în acest sport, dincolo de faptul că poți să ajungi la viteze impresionate, trebuie să te concentrezi total: minte și corp împreună, pentru că o greșeală cât de mică și poți să ștergi grațios pârtia. Și vă asigur că fiecare căzătură pe zăpadă/gheață lasă urme pe corp. Spre deosebire de înot, unde în turele mele, pentru a nu mă plictisi mă gândesc la tot felul de lucruri. Nu îmi dau seama dacă nu cumva asta spune ceva despre cât de bine înot eu, dar în apărarea mea, chiar mă străduiesc. În comparație cu schiatul, realizez acum că nu depun suficient de mult efort când înot. Da, sunt amețită când ies din piscină, poate că abia pot să merg în primele 30 de secunde, dar sunt la fel de amețită ca după 4 km de alergat, ceea ce e foarte puțin.
Următorul pas pentru mine ar fi să îmi fac curaj pentru cristiane. Am citit că ar fi de mai multe tipuri și îmi dau seama că pentru a fi sigur că stăpânești orice pârtie, trebuie să le înveți pe toate. Inclusiv săriturile peste dâmburile care se fac de regulă pe pârtii. Deși au nume dulce, sunt greu de făcut. Sau cel puțin asta cred acum. Cert e că pentru a prinde încredere trebuie să merg pe un platou – o pârtie lină – ca să le încerc. În plus, aș vrea să mă descurc să le fac singură, fără ajutorul unui instructor, pentru că știind deja bazele în schi, acestea ar trebui să vină „din mers”. Iar dacă ating și pragul ăsta promit să îmi cumpăr singură o mini statuetă sau să îmi fac o diplomă de performanță pe care să scriu: „Felicitări, Elena! Azi ai învins frica”. Vă place, nu?
Lăsând la o parte discuția despre mine, am o recomandare pentru turiștii care ajung pe acest blog. Oricând aveți chef de o ședință foto în drum spre Transalpina, ar fi o idee bună să opriți pentru o noapte sau două în Malaia (e de fapt Mălaia din ce îmi aduc aminte). Dimineața se așază foarte bine pe această comună care devine un subiect de poze cum nu au mai văzut toți prietenii voștri de pe Instagram. Aș îndrăzni să spun că ar putea face concurență chiar cu Viscri. Practic, Mălaia are potențialul să devină noul Viscri al rețelelor de socializare. Din păcate, nu am avut timp de fotografii în weekendul petrecut aici, dar am rămas cu câteva vederi superbe în minte, în drumurile noastre spre pârtie.
Totul a fost ca într-o tabără scurtă. Dat fiind că nu am fost niciodată într-o tabără oricând o fi fost timpul pentru așa ceva (școala primară sau generală, cred), am rămas plăcut surprinsă să constat că, dincolo de faptul că trebuie să aștepți efectiv după „mood-ul” fiecăruia dintre cei 50 de inși aflați în aceeași cârdășie cu tine, ai în egală măsură parte de distracție și clipe nebănuite de râs. Categoric o experiență de retrăit!
Mai în glumă, mai în serios, în fiecare zi îi aminteam prietenului meu că suntem „cei mai proști din curtea școli”, dat fiind că dintre toți cei 50 de colegi, doar noi și alți trei începători ne dădeam pe cea mai mică pârtie a resortului și că pe deasupra mai petreceam și vreun sfert de oră la coadă la teleski pentru asta. Ca să nu cădem totuși prost în fața celor experimentați ne-am arătat interesați să mergem să ne dăm pe pârtia de la telescaun. E lesne de înțeles că pentru încrederea manifestată în abilitățile mele, karma a făcut ca eu să reușesc performanța de a cădea de fiecare dată la coborârea de pe telescaun.
De asemenea, în apărarea noastră, eforturile minime din prima zi de ski, când am coborât la 16:30 de pe pârtie, s-au datorat în primul rând frumoasei noastre plimbări pe platou, degeaba, timp de 40 de minute, cu schiurile la spate și clăparii afundați în zăpadă. Am vrut să devenim eroi, fără să ne ceară nimeni asta, din cauza unei așa-zise sile de a coborî normal cu telegondola de la pârtia de la telescaun la cea de la teleski. Dar ce nu face omul ca să nu stea la coadă! Nicio problemă, ne-am vindecat apoi foarte frumos rănile cu un Holsten draft la apres-ski. Asta fiind a doua cea mai bună bere din viața mea după Heinekenul din Azuga.
Închei acest capitol despre mine încercând imposibilul cu următorul gif. Da, eu sunt cea care se tot duce și se întoarce cu mișcări grațioase pe pârtia de începători de pe Transalpina Ski Resort. Mă amuză de fiecare dată când îl văd pentru că mă simt ca un Don Quijote al schiorilor. Mergând înainte și înapoi, ca un nebun ce vrea să cucerească muntele.
Pingback: Cum a fost la Straja si vizita la Castelul Corvinilor |