Fete la 30 de ani

fete la 30 de ani

Săptămâna trecută m-am revăzut cu o prietenă dragă. Din nou trebuie să menționez asta: pe Clahoodia o cunoașteți sigur din istorisirile mele despre ea. Mai am și un interviu cu ea aici în care vorbim despre mutatul în Anglia și cum s-a schimbat viața ei după an de când a abandonat Bucureștiul și pe mine implicit.

Mi-am propus ca acest articol să fie despre evoluția noastră ca tipe de 20 de ani, iar dacă tot scriu despre asta, nu am cum să nu amintesc de transhumanța noastră dintr-o cârciumă în alta care arată evoluția unui București pe care eu rareori îl descopăr așa. Adică să treci de la o michelada într-o cârciumă așa-zis mexicană, la o nefiltrată în Fire – sigur că asta a intrat doar de dragul timpurilor trecute – la o bere într-o mini halbă la Curtea Berarilor. Asta iar îmi confirmă că uneori viața are turnuri ciudate.

Vă asigur că am filosofat mult. Am spus cu toatele ce aveam pe suflet. Dar înainte de asta am înșirat pe masă rezultate de la analize și am ajuns la concluzia că momentan suntem bine. Încă avem voie să bem rachiu cu suc la cinci lei și să ne bucurăm de sănătate atât cât o mai avem.

Nu știu câți dintre voi ați urmărit „Girls”, dar serialul are o temă care pe mine m-a ținut în fața monitorului câteva ore zile bune. Serialul descrie într-un mod cât se poate de realist viața unor tipe la 20 și ceva de ani care abia ce termină facultatea și trebuie să iasă în lume într-un anume fel. Acest fel e dictat de părinți, de societate, de prieteni, practic de toți cei cu care interacționează. Comicul serialului – genul în care e și încadrat – e că fetele astea chiar se iau după toată lumea și jonglează ca un pic și poc de la o stare la alta, în funcție de situațiile în care se găsesc. Sigur că în final, după câțiva ani buni de îndoieli și drame, ajung să își găsească un echilibru și o împăcare de sine cumva în plutire. Scapă totuși de stresul de a reuși, de această condiție nescrisă că trebuie să reușești în viață și că drumul e fix așa și tu trebuie să mergi fix așa pe el.

Sigur că nu încerc să fac neapărat o comparație între viața unor personaje dintr-o ficțiune – cu toate că Lena Dunham a scris serialul cumva după chipul și asemănarea sa – dar dacă ar fi să privim tema serialului dintr-o perspectivă subiectivă și să mă uit la fetele cu care am stat la masă zilele trecute, cred că toate am trecut prin experiențe similare celor petrecute în serial. A fost un timp când singura noastră preocupare era la ce concert să mergem și în ce club să ne spargem apoi. La nivel de relații, am trecut cu siguranță printr-un haos total, iar discuțiile despre băieți erau puțin cam superficiale, semn că ne vedeam totuși de drumul nostru. Am trecut toate prin partea aia frumoasă în care ne gândeam cum ar fi să facem bani din pasiunile noastre și, nu în ultimul rând, toate am prins cel puțin un răsărit în Vama Veche gândindu-ne că suntem cele mai fericite persoane de pe planetă.

Nu vă imaginați că acum suntem cele mai triste persoane de pe planetă doar că spre deosebire de perioada aia am ajuns la un punct în care drama personală cântărește mai mult în balanță cu fericirea sau cu simpla stare de bine/de mulțumire/de împlinire.

Gândindu-mă la discuțiile noastre din zilele trecute, o și ducem destul de bine. Partea a doua, legată de confort, vă asigur că există din plin. Dar e ceva în noi care nu stă locului, poate o altă criză, cea de 30 de ani, în care iar nu știm ce vrem și ne punem întrebări de tipul: dar poate că nu vreau confort? Poate ar fi cazul să încerc să lucrez și altceva? Sau poate că aș vrea să trăiesc în altă țară, măcar așa cinci ani? Sau să îmi cumpăr casă sau mașină și mai ales de ce?

În esență, din nou, nu știm ce e mai bine pentru noi. Și asta e de bine, zic eu, pentru că la un moment dat sunt sigură că vom găsi răspunsul la toate aceste întrebări. Și tot așa, ne vom găsi peste câțiva ani în alte cârciumi dubioase în București sau Londra sau Milano sau New York, cu alte povești despre viață, în plină dezbatere despre ce naiba mai vrem de la ea și de la noi.

One thought on “Fete la 30 de ani

  1. Acum cativa ani gandeam despre crizele de la 30 de ani ca nu ar trebui sa se intample unui om normal care stie ca e firesc sa imbatraneasca si ca sunt de fapt motivele unora de a face chestii nebunesti, dar acum pentru ca eu (si cam toate persoanele apropiate mie) ma apropii de varsta asta, imi dau seama ca e de fapt o etapa, ca si adolescenta, prin care toata lumea trece. Pentru ca atunci cand esti tanar ai impresia ca o sa ai tot timpul din lume sa faci chestiile pe care ti le doresti, insa pe masura ce trec anii iti dai seama ca nu e chiar asa, si atunci incepi sa planuiesti viitorul: ori cum cum sa strangi bani sa-ti iei casa ca sa-ti intemeiezi o familie, ori cum sa imparti banii si zilele de concediu sa colinzi lumea in lung si in lat.

    N-am sa uit niciodata serile din studentie si din urmatorii cativa ani, ba chiar mi le doresc din cand in cand, insa mahmurerile nu mai sunt asa misto cum au fost si parca nici corpul nu mai vrea. Acum, cand toata lumea merge pe drumul sau, e de ajuns pentru suflet sa te poti intalni cu prietenii intr-o atmosfera linistita, unde sa poti discuta de ale vietii, de sanatate, de planuri de viitor. Si da, cum ai zis si tu, cred ca tot nu stim ce vrem si cred ca asta vine si din faptul ca undeva in subconstient tindem sa tragem la viata pe care au trait-o parintii nostri.

    Nu imi dau seama daca ceva din ce am spus are sens, dar ne-om intalni curand si o discuta 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *