Prima lectie de schi

prima lectie de schi

Am învățat în sfârșit să schiez! Dacă aș avea niște gambe vorbitoare, probabil că ar confirma cu un strigăt de durere chiar acum. Sunt cea mai fericită de realizarea mea și nu pentru că mi-am dorit asta de foarte, foarte mult timp, ci pentru că e prima oară când învăț ceva și nu mă inundă frica. Și credeți-mă că știu sentimentul ăsta. E același sentiment pe care l-am avut când am învățat să merg pe role. M-am dus plină de încredere în Parcul Carol, cel mai bun parc să te dai cu rolele, pentru a-mi exersa noua abilitate. Cocoțată pe un deluleț dintre zecile din parc, cu o mie de gânduri care îmi ofereau toate scenariile pentru care nu ar fi bine să cobor pe acolo, însă un singur impuls de încredere a fost de ajuns să îmi iau avânt și să cad în cel mai dureros mod posibil. Clipa aia mică de adrenalină o simt și acum și o voi simți probabil ori de câte ori mă văd în fața unei văi, iar pe munte, culmea e că ai multe din astea care abia așteaptă să râdă de tine.

Din umila mea experiență, Azuga pare a fi locul ideal pentru schiorii începători, pentru că ai la dispoziție pârtii cu diferite grade de dificultate, iar costurile pentru închirierea echipamentului sunt mai mici față de alte stațiuni.

Prima lecție de schi am luat-o de fapt acasă, pe Youtube. Am urmărit de vreo două ori la rând videoclipurile pentru începători ale unui canal care se cheamă Ski School by Elate Media. Sigur că pe pârtie fiind, lecțiile mele de pe Youtube s-au șters nu la prima căzătură – cazul fericit în această situație – ci la prima alunecare a schiurilor. Și vă asigur că cel mai jenant moment din viața unui schior începător e să îți alunece schiurile la vale, tu fiind cu spatele, și să nu poți face nimic în privința asta.

Întâmplarea a făcut ca în timp ce eu îmi repetam în gând lecțiile învățate cu ajutorul Youtube, să mă abordeze o doamnă instructor care rătăcea pe pârtie în căutare de studenți. Sigur că privind din exterior, cum mă chinuiam să urc muntele schiu cu schiu – cum vă ziceam, eram în momentul meu de pură conștiinciozitate – cu siguranță că păream momeala perfectă. Și m-am lăsat a fi. Cu puține încurajări și dat fiind că deja nu îmi mai simțeam picioarele în clăpari, m-am lăsat condusă de instinctul de supraviețuire și de ambiție. Când toată transpirația acumulată dintotdeauna în corp a început să-mi curgă râuri pe piele, eu pășeam spectaculos pe munte. Fix așa: schiu cu schiu, adică nici 50 de metri de pârtie. Toate acestea sub privirile atente ale instructorului meu autoproclamat. Posibil că am urcat de vreo șase ori cu baby ski-ul până când am rămas fără suflare, fără măcar o rezervă de transpirație și fără 100 de ron în buzunar.

Prima lecție de schi chiar nu trebuie să fie desprinsă dintr-un film horror. Sunt monitori de schi mult mai calmi și mai pricepuți ca doamna mea învățătoare, însă eu am ajuns la o vârsta la care învățatul cu frumosul chiar nu își mai face efectul. Sigur că trebuie să lucrezi mult cu tine ca să treci de un prag al fricii, dar dacă încerci să te imaginezi în pielea unui puști de trei ani care poate habar nu are ce i se întâmplă, atunci totul deveni floare la ureche. Bine, asta și să nu plângi după fiecare căzătură. La fel, cu trecerea anilor, e mai greu să bagi la cap, așa că am mai luat o lecție a doua zi. De data asta, cu o domnișoară instructor la vreo 22 de ani. Absolut adorabilă și cu aptitudini de pedagog remarcabile pentru vârsta ei, Bianca e a doua cea mai calmă persoană din viața mea care m-a ajutat să învăț ceva.

După terminarea orei, am rămas cu cel puțin două aspecte întipărite în gândurile mele de viitor schior. Primul e că poți face plugul în două moduri. Al doilea e că pentru a prinde viteză, în acel faimos zigzag, schiurile trebuie să fie paralele, păstrând bineînțeles echilibrul și controlul pe piciorul din vale. Sigur, e de menționat și faptul că acum îmi pot controla schiurile și că pot să le ordon să plece doar la comanda mea. De asemenea, la această a doua lecție am avut condiții mai bune ca la precedenta: echipament de calitate, pârtie mai mică și mai puțin abruptă, un loc mai prietenos de învățat – fiind o pârtie privată – și o stare morală foarte bună, dat fiind că deja trecusem de emoțiile primei lecții.

Trebuie să mă laud că am avut parte de patru zile superbe la munte și cu toate că zăpada mi-a fost cea mai bună prietenă, am părăsit în ultima zi pârtiile din Azuga ca să vizitez Castelul Cantacuzino. Pentru prima data din miile de plimbări prin Bușteni! Un ghid ține de regulă un mini-tur al castelului peste care vă asigur că puteți sări cu un simplu click pe Wikipedia. Sigur că fiecare își face meseria cum consideră mai bine, însă eu m-am cam săturat de clasicul discurs al ghizilor care parcă recită o poezie în clasa a V-a cu dorința de a lua zece la română. Iar când totul începe cu „acest loc a fost atesta la”, deja m-a pierdut. După ultimele verificări suntem totuși în 2018. Mai mult, în afară de mine și de câțiva tineri care nu știu ce căutau pe acolo, locul era însețat de niște tăntici pe la 60 de ani care aveau chef de puțină cultură în weekend, însemnând că aveau niște telefoane inteligente în buzunare, cu știință de a face poze și pe care voiau să le folosească cu blitz, fix în fața ta. Și uite așa cu 100 de poze la fiecare colț din castel au plecat mai bâtie de istorie ca niciodată.

Sigur că locul e interesant prin faptul că îți oferă poate cea mai frumoasă priveliște din oraș. Asta și vreo trei leagăne de pus pe Instagram, ceea ce a făcut cam toată România care a trecut pe la Castelul Cantacuzino, inclusiv eu. Dar vă las aici contul meu de Instagram să vedeți ce vederi am adus de acolo.

Schiatul e acum un drog de la care sper să mă abțin curând până nu dau faliment, însă până să plece toată zăpada de pe munți, aș vrea să mai trec să îmi iau o doză bună de adrenalină. Deja am trecută pe listă o pârtie pe care vreau să o încerc. Alte recomandări?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *