Din București și până-n Maramureș

DSC_0783

De-a lungul anilor am făcut câteva excursii prin țară ca să știu că România nu înseamnă doar cozi, drumuri proaste și nesimțire. Într-o lume în care normalul e un semn de întrebare, în călătoria asta am întâlnit și oameni care îți oferă încă speranță. Cel mai mult mi-a plăcut să descopăr că sunt și regiuni cu șosele bune, peisaje spectaculoase și personaje pe care îți vine să le iei cu tine acasă. Asta sper să vedeți și voi în pozele cu care m-am întors de fapt în București.

În ultimii ani, am tot vizitat zona Moieciu-Bran de care surprinzător nu m-am plictisit. Acum am vânat casele superbe de pe dealuri și am vrut să captăm cât mai mult aer curat înainte de a pleca într-una dintre cele mai lungi călătorii din acest an. Aproape 1 800 de km timp de șase zile. Un adevărat trofeu pentru două familii care și-au petrecut mare parte din timp în mașină.

Praid a fost a doua noastră oprire. Despre salină v-am spus câte ceva anul trecut, într-o primă excursie în Ardeal. Se vede că a prosperat zona față de ultima vizită acolo, iar dacă plănuiți să ajungeți cândva, să rezervați puțin timp și de o baie la ștrandul cu apă sărată.

Vă imaginați cum de la Praid am urcat spre Bistrița-Năsăud, la următoarea noastră cazare, iar când am ajuns la destinație era un frig de care mi-e puțin dor acum! Am dormit într-o pensiune construită cu fonduri europene, singurul loc unde chiar am primit factură la check-in. De asemenea, singurul loc pe care l-am primit cu entuziasm. Nu știu dacă asta a fost de la vin sau de la primirea excepțională la 12 noaptea.

V-am spus cât mi-a plăcut drumul, nu? Ei bine, până în Maramureș am tot avut ce admira din mașină. Poienile Izei – marea noastră oprire – e o localitate la care ajungi doar după ce treci printr-un peisaj enervant de frumos. De parcă toate pozele superbe pe care le-am văzut pe net din regiunea asta a noastră s-ar fi adunat pe fix peticul ăla de pământ. Mno, Maramureșul pe de-a întregul e tot o verdeață, e de-un calm și o frumusețe de parcă ai vrea să îl cuprinzi într-un glob de cristal care să stea pe biroul tău de corporatist pentru totdeauna.

Din experiență, trei zile nu sunt suficiente pentru a te bucura de zonă așa cum trebuie. Norocul nostru a fost că am putut să vedem în plină seară de marți o nuntă maramureșeană, cu tot cu costume populare pe care nu le vezi la televizor, cu dronă și BMW-uri împopoțonate. Pentru mine, șocul cultural nu a venit de la casele aduse parcă de la muzeu, căci doar la Muzeul Satului din Sibiu am mai văzut minunății ca astea, de la mâncarea prea dulce sau de la decorul prea încărcat al vieții lor per total. Am stat aproape o oră cu gura căscată admirând cămășile prea albe și apretate ale bărbaților, frumusețea și eleganța femeilor, așezarea sătenilor în împrejurimea bisericii și opulența cu care e îmbrățișată tradiția prin părțile astea. Până și caii folosiți într-o astfel de ocazie păreau că se trag dintr-o rasă de campioni.

Tabloul ăsta mi-a adus aminte de Bucovina, unde nenumărate orașe se ascund în săracie, pe când la sat românii care muncesc în străinătate ridică vile în cele mai frumoase locuri din lume.

Pe lângă Cimitirul Vesel din Săpânța (o zonă ce merită măcar o zi de vizitat) mi-a plăcut enorm la Bârsana. Trecând peste slujba de sfințire a Mercedesului de la intrarea în mănăstire, vă promit că e un loc dumnezeiesc. Sigur că dacă tot sunteți în zonă, mergeți o fugă și până la Budești să vă imaginați un tur de ciclism la noi în țară.

Nu cred că există excursie în Maramureș fără o oprire la Memorialul de la Sighet. Situată fix în centrul orașului Sighetu Marmației, închisoarea devenită muzeu îți amintește că libertatea e cel mai de preț cadou al vremurilor în care trăim și că trebuie să avem grijă de ea pentru sine, pentru cel de lângă noi.

Să o spunem pe aia dreaptă: maramureșenii știu să facă afaceri și din câte am văzut chiar le merge bine. Dacă bunică-mea nu concepe să stea ziua în amiază mare pe bancă să admire mașinile care trec prin fața porții, spunând că se face de rușine, aici oamenii își trăiesc viața cu pricepere de relaxare.

Întoarcerea din Marmureș a fost pe la Alba-Iulia, apoi Șugag și Transalpina. În ciuda faptului că Transalpina e cea mai înaltă șosea din România, permiteți-mi să spun că Transfăgărașul se află pentru mine în topul celor mai frumoase șosele din țară.

Am uitat să vă spun că odată ajunși în Bistrița trebuie să treceți pe la Colibița. E înfiorător locul ăla. Cică i se spune „marea de la munte”. Culmea e că ăsta e primul gând care îți trece prin minte când vezi lacul.

Inițial am crezut ca o nebună că româno-tripul ăsta o să mă facă să mă simt mai româncă. Sună ciudat, dar am crezut că o să fie ceva sau cineva care să mă facă să îmi iubesc nespus țara. Pe alocuri, aș putea spune că am găsit. Spre exemplu, m-aș muta mâine în Sibiu, Alba-Iulia, Brașov sau Cluj-Napoca. Pe de altă parte, m-am învățat să trăiesc cu aglomerație, cu zgomot, cu poluare, în esență cu nervi, iar Bucureștiul e locul perfect. Probabil că dacă aș vrea să trăiesc undeva în liniște ar fi pe plajă, cu marea în față.

Mergeți și faceți și voi proba asta, iar dacă vă întoarceți mai împăcați cu faptul că trăiți aici, vă rog să îmi spuneți ce sau cine v-a pus pe gânduri.

Iaca și pozele, așa cum am promis.

DSC_0045

DSC_0121

DSC_0169

DSC_0511

DSC_0566

DSC_0732

DSC_0825

DSC_0973

DSC_0374

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *