De vorba cu Claudia – primul an in Anglia

despre primul an in Anglia

Aceia dintre voi care ati mai intrat pe blog nu aveti cum sa nu stiti cine este Claudia. E una dintre putinele prietene cu care am o relatia speciala din primii mei ani in Bucuresti. Avem foarte multe lucruri in comun si am lucrat impreuna pentru una dintre cele esentiale si anume muzica. Mai mult, am fugit dupa ea in Botosani cand s-a mutat din nou si, oricat de trista sau indepartata ar fi relatia noastra acum, nimic din ce a facut sau va face nu va putea sa mi-o scoata din acel loc special pe care il rezerv anumitor persoane. Stiti si voi cum e povestea asta cu prietenia.

Acum e in Anglia, un loc unde s-a refugiat nu doar de mine, dar si de o parte dintre cei dragi ramasi aici. Cum nu o sa o pot vizita prea curand, i-am luat interviu din dorinta de a afla ce anume a determinat-o sa plece din tara. Interviul a venit si ca un rezultat al socului pe care l-am avut zilele astea cand am aflat ca foarte multi dintre prietenii nostri comuni s-au dus in Anglia.

Pana vorbesc eu cu toti, sa vedem ce are de spus Claudia!

E ca un „intro” de pe un album pe care de obicei nu-l asculti (eu una nu) pentru ca e de obicei foarte scurt si nu prea important.

A trecut un an de cand ai inceput sa scrii pe un alt blog semnat de Clahoodia (The London Mood) si de cand ti-ai „abandonat”prietenii, familia si pisicul pentru a pleca intr-o tara straina. Asadar, cum e sa fumezi o tigara in Anglia?

Inainte de toate, ma bucur tare ca ai venit cu ideea acestui articol pentru ca ma chinui de mult sa refac blogul si sa scriu pe el insa nici in momentul de fata nu am apucat. As avea atatea de zis si cred ca mai bine le-as zice la o terasa, seara pe racoare, cu berea in fata si voi toti in jurul meu. DAR asta nu se va intampla in curand, asa ca o sa incerc sa insumez cat mai multe trairi aici, acum.

Am citit recent un articol care spunea ca de fapt plecarile astea de „acasa” sunt in sinea lor egoiste, pentru ca, daca e sa faca pe cineva fericit plecarea ta, tu esti ala. Deci as putea spune ca da, am abandonat multe, dar incerc sa-mi reprim aceste ganduri pentru a-mi face mai usor traiul aici. Evit sa imi aduc aminte de serile in care petreceam de dimineata cu voi, la zilele mele de nastere, la concertele rap sau la alte nebunii prin care-am trecut. A fost alegerea mea sa vin aici si nu vreau sa-mi plang de mila, stii ce zic? Sunt constienta ca plecarea asta a provocat o ruptura pe care nimeni n-o s-o umple vreodata si ca mai mult ca sigur nu o sa ma intorc la fel, nu neaparat din cauza plecarii ci pentru ca, pur si simplu, am crescut. Drumurile se despart mereu, chiar si in acelasi oras si nu te poti lasa prins in trecut, mai ales cand ai o varsta si stii ca fiecare etapa din viata are si bune si rele. Cu toate astea, am incredere ca prieteniile adevarate o sa reziste si ca, in mometul in care ne-om revedea, va fi ca si cum ne-am fi vazut ieri.

Revenind la intrebarea principala, in general, e greu sa fumezi  o tigara in Londra pentru ca pe cele romanesti le gasesti greu, hahaha.

Inteleg substratul intrebarii tale si dac-ar fi sa raspund si sa-mi raspund sincer la intrebare, raspunsul ar fi: E complicat. E greu pentru ca esti departe de tot, de tot ce te-a facut omul care ai fost cand ai ales sa pleci, esti departe de casa, de oamenii cu care ai crescut, de muzica, departe de orice fel de amintire, departe de obiceiuri, de mancare, de limba. Practic trebuie s-o iei de la 0 in jdemii de domenii.

Prima tigara in Londra a fost tragi-comica, dar revin la treaba asta la una din intrebarile de mai jos.

Tot un an a trecut fara sa am o explicatie sincera din partea ta de ce ai plecat. Nu am vrut sa insist cu intrebarile ori de cate ori vorbeam, pentru ca imi imaginez ca iti e greu. Acum insa, dupa un an, imi permit sa te intreb in special pentru ca nu cred nimic din ce ai scris pe blog la un moment dat:  „Nu plecam pentru cateva luni, sa strangem niste bani si apoi sa ne falim in Romania cu ce masini si toale avem noi. Nu. Plecam pentru a incerca altceva, o viata noua, o viata mai buna”. Banii sunt un motiv mult prea general ca sa nu ii dam o semnificatie personala. Asadar, cu sinceritate, de ce Anglia?

Banii vor fi mereu un motiv pentru aproape orice actiune pe care o intreprindem in viata pentru ca, din pacate, nu mai suntem pe vremea trocului. Insa departe de bani a venit ideea plecarii.

Pentru cei ce nu stiu, dupa 7 ani de Bucuresti, am luat decizia de a ma intoarce in Botosani. Dupa 6 luni de oras natal, intr-adevar, 6 luni de liniste, de reintoarcere la lucruri simple, ma plictisisem. Aveam in plan sa plec din Botosani si mi-am zis ca in Bucuresti n-as mai vrea. I’ve come, I’ve seen, I’ve conquered. Desi mi-era dor de tot, imi doream sa incerc altceva. Vorbind cu o prietena din copilarie despre teaba asta, prietena care este de 3 ani in Londra, m-a intrebat, simplu: De ce nu vii in Londra? Si asta a fost tot ce mi-a trebuit pentru a ma hotari. Chiar, de ce nu? Am pus mana pe telefon, am sunat-o pe Andreea (ea era inca in Bucuresti) si am intrebat-o:  Fata, tii tu minte de discutiile noastre de dupa cateva beri, cand ziceam ca ne-om lua rucsacul in spate si-om pleca in lume? Da. Ei, si nu vrei sa mergem in Londra? Andreea a inchis telefonul in acel moment cu un scurt: Vorbim mai tarziu ca sunt la munca! si a revenit in cateva ore zicand:  Bai, hai ca mergem. Suntem tineri, familie, casa si copii nu avem incat sa ne ingreuneze plecarea, deci sa facem planul de bataie. Si asa se face ca aproape 2 luni mai tarziu eram in aeroport cu destinatia Londra.

Majoritatea discutiilor cu berea in fata se rezuma la un viitor (nici noi nu stim daca apropiat sau indepartat)

Stiu ca in Romania iti placeau o serie de lucruri: petrecerile, berea, muzica rap, artistii rap, muntele, serile racoroase, pisica, desenele, baietii nebuni, prietenele, „mutatul”, Putna, Bucurestiul asa in felul lui, sacosele, concertele, bratarile, tatuajele, dezordinea, lenea, inghetata, terasele si webdesignul. Ce iti place pana acum in Londra? 

Inca iubesc tot ce ai enumerat mai sus, mai putin „baietii nebuni” caci acum s-a transformat in „baiatul nebun” , doar ca nu prea mai am parte de unele din ele. In Londra, cel mai mult ma bucur cand apuc sa beau o bere, fie ea si in gradina din spatele casei, insa nu e la fel. Nu e la fel pentru ca majoritatea discutiilor cu berea in fata se rezuma la un viitor (nici noi nu stim daca apropiat sau indepartat), un viitor in care noi avem familii sau la cum ne-am creste copiii sau ce casa ne dorim si cum am vrea sa o mobilam. Poate e de vina si varsta sau pur si simplu faptul ca, desi avem aproape un an de Londra, nu avem atat de multe amintiri aici pe seama carora sa ne amuzam sau de care sa ne amintim cu drag.

Ce-mi place in Londra in plus fata de tara este faptul ca lumea este mult mai deschisa la minte. Nu am observat sau vazut pana acum prejudecati legate de felul cum arati, cum te imbraci, cate tatuaje ai pe tine. Londra chiar te lasa sa fii cum vrei sa fii. Nu e poate de bun simt, dar daca ai vrea sa iesi intr-o zi in pijamale pe strada, nu ti-ar zice nimeni nimic, nu ar arata nimeni cu degetul spre tine. Din punctul asta de vedere, Londra ma prinde.

Am auzit tot felul de vorbe marete despre Londra, despre partyurile de aici, insa eu nu le-am descoperit inca din diverse motive. Cu toate astea, cred ca Bucurestiul bate la capitolul partyuri in primul rand prin simplul fapt ca toate puburile si cluburile sunt deschise paaaana dimineata.

De vorba cu Claudia - primul an in Anglia

Cum e sa lucrezi pentru straini si care a fost cel mai oribil job pe care l-ai avut?

Bai, e misto. In primul rand e mult mai relaxanta treaba psihic pentru ca ei nu au prenume de politete si atunci te adresezi sefului: Steve, do you have the worksheet for this job?. Pe de alta parte, britanicii stiu ca romanii sunt oameni muncitori si o sa-ti munceasca mai mult decat un britanic, asadar profita de asta, insa nu exagereaza si-ti acorda dreptul de a nu sta overtime sau de a nu accepta sa lucrezi in weekend.

Cel mai oribil job (pe care l-am prestat o singura zi) a fost la un hotel si, nu-mi e rusine sa spun, la curatat camere. Am si acum urme de la bataturile facute de balerini, lua-i-ar naiba!

Ca tot am mentionat „The London Mood” – imi aduc aminte de momentele in care ne-am chinuit noi sa gasim un nume pentru blogul asta si ma bufneste un ras teribil – care e spiritul, ai descoperit acest „mood” la care ai visat cand ti-ai denumit ceea ce avea sa devina aventura vietii tale pana la urma?

Mmm, nu total. O parte din mood este treaba cu mentalitatea oamenilor, cu mintile deschise, insa cealalta parte nu. Stii cum e? Ca in primul an de facultate cand am ajuns in Bucuresti ca picata de pe luna, cand nici nu stiam cum sa ajung la Romana sau cand mergeam in club A pentru ca era singurul club pe care-l descoperisem, desi nu ma identificam deloc cu el. Asa e si aici. Inca nu pot numi Londra „acasa”, pentru ca nu am descoperit-o.  Stiu, am acusi un an, insa pentru mine anul asta a fost la modu’: sa ma dezmeticesc, sa vad cum stau lucrurile, sa-mi pun picioarele pe pamant. Cu alte cuvinte, nu il pun la socoteala. E ca un „intro” de pe un album pe care de obicei nu-l asculti (eu una nu) pentru ca e de obicei foarte scurt si nu prea important.

Daca ai putea veni doar pentru o seara in Bucuresti, ce ai face?

M-as duce sa-l vad pe vuvu, as manca o shaorma cu de toate [:))], v-as strange la o terasa pe toti sa ne „incalzim” un pic si-apoi v-as cara la un concert, de preferat in Silver Church, ca in vremurile bune si de preferat cu Cedry2k si Carbon. Si-as trage o fuga pe munte dac-as mai avea timp, ca Putna sigur nu intra in discutie la asa timp scurt.

Nu te asteapta cainii cu covrigi in coada, asta e clar, si cine spune ca e „frumos in Londra” inseamna ca a avut nororc si a avut loc de munca din clipa in care a ajuns aici.

Sunt tare curioasa ce ai simtit cand ai ajuns in aeroportul din Anglia, cand nu stiai unde o sa dormi si ce urma sa se intample in continuare?

Si acum imi vine sa rad cand imi imaginez cum stateam noi ca trei pupezi in fata aeroportului, astepand busul ca sa ne duca dracu’ stie unde, tragand de tigara, uitandu-ne amuzati unul la altul si intrebandu-ne: ce dracu cautam noi aici si incotro ne indreptam?

Asa cum am zis mai sus, a fost o situatie tragi-comica. Noi radeam, insa eram foarte ingrijorati, pentru ca asa cum ai zis si tu, nu stiam sigur ca o sa avem unde dormi, doar ne promisese cineva o camera pentru toti 3, cineva pe care nu-l cunosteam personal, daramite de lucru. Ajunsi la 10 in aeroport, in Luton, abia la 8 seara am pus bagajele intr-o camera si am zis: aia e!

A fost cea mai urata zi din viata mea cu cele mai puternice sentimente, majoritatea de teama. Nu-mi doresc sa o retraiesc pentru ca, cel mai probabil, m-as intoarce in secunda doi in tara.

Radem, glumim, insa nu e chiar asa usor sa vii aici ca prostul (cum am venit noi) fara sa stii unde o sa stai si unde o sa lucrezi. Nu te asteapta cainii cu covrigi in coada, asta e clar, si cine spune ca e „frumos in Londra” inseamna ca a avut nororc si a avut loc de munca din clipa in care a ajuns aici.

Deci da, e frumos in Londra pentru ca avand in vedere ca salariul nu se compara cu cel din Romania, chit ca lucrezi 12 ore pe zi, ca deh, esti invatat cu munca, cum e romanul in general, o sa ti se para ca esti bogat doar prin simplul fapt ca ai mai multi bani, teoretic, pe luna. Si zic teoretic pentru ca si cheltuielile sunt pe masura castigurilor. Daca viata e mai buna? E, pentru ca inainte de toate mancarea e la indemana tuturor si nu trebuie sa ai salariu de boss ca sa-ti permiti si tu sa mananci ca omu’ si nu doar paine cu ceapa. Insa restul cheltuielilor sunt la nivelul lirelor, nu al leilor.

As mai putea vorbi ore despre subiectul asta insa am deviat oricum de la intrebarea principala asa ca ma opresc aici. Poate altadata!

Romanii sunt oameni frumosi, asta mi-a confirmat Londra.

Initial, voiam sa te intreb daca ai un plan de viitor, dar mi-am dat seama ca e o intrebare absurda, pentru ca evident ca tu nu iti traiesti viata dupa planuri. Ba mai mult, ai obiceiul de a le da si altora planurile peste cap. Cu toate astea, mai ai timp sa te gandesti la un viitor in care iti vei regasi prietenii, familia plimbandu-se la bratul tau pe strazile din Anglia?

Dreptate ai, nici macar cand vine vorba de vacanta nu-mi pot face un plan. Se pot schimba atatea intr-un minut, daramite in luni sau ani! Cu toate astea, de aceasta data, am un semi-plan de vacanta si astept sa-l duc la indeplinire.

Dupa vacanta si practic, dupa inchiderea primului an oficial de Londra, o sa iau probabil mai in serios viitorul ca vorba aia, timpul trece. Dar nu, in momentul de fata, nu cred ca imi doresc sa-mi fac aici o familie. De fapt, daca v-as aduce pe toti incoace, asa as lua in considerare treaba asta. Altfel, nu.

Nu pentru ca oamenii de aici sunt prosti, Helen, si nu ma feresc sa o spun. Nu spun „limitati mintal” pentru ca nu la asta ma refer. Ci la inteligenta aia cu care te nasti si pe care ti-o dezvolti in scoala. Nu prea au cei 7 ani de acasa. Asa comunisti cum au fost bunicii si parintii nostri, ei ne-au invat lucruri care ne-au ajutat sa ajungem oameni in adevaratul sens al cuvatului. Romanii sunt oameni frumosi, asta mi-a confirmat Londra. Nu zic ca nu avem si noi buruieni, ca avem, ca orice tara, dar in general, romanu’ e frumos, e cu bun simt, curat si destept. Si apropos de asta, sper ca generatiile astea de vin in urma noastra sa se trezeasca la realitate ca la ce am vazut in ultima vreme pe net, imi cam vine sa ma duc in varf de munte si acolo sa raman. Ca si concluzie, nu, nu mi-as intemeia o familie aici.

In incheiere, as vrea sa ne imaginam ca traim o data intr-o lume in care comunicarea se face doar prin telegrame. Care are fi telegrama ta si catre cine ar fi? In a doua lume in care traim, comunicarea se face doar prin vederi. Ce imagine ai trimite si cui?

M-ai omorat. Pai in telegrama trebuie sa fiu scurta si la obiect. Tu nu stii cat vorbesc eu? Drept urmare, uite si tu cata cartea am scris pentru cateva intrebari adresate. Dar daca as avea posibilitatea sa scriu o telegrama mai lunga, as trimite una romanilor. Le-as spune despre cat de frumoasa e tara noastra, vazuta acum si din exterior! Le-as spune sa aiba grija de ea si sa faca tot posibilul sa se apere de neputinciosi.

O vedere cu spatiile verzi, in special parcurile, de aici. O vedere cu nenumaratele casute cu curte si multa verdeata. Asta pentru ca vad ca se poate si fara „blocuri gri din era comunista si-nauntrul lor toate-apartamentele-s cutii de chibrituri”, cum ar zice Dobrescu.

interviu-primul-an-in-anglia

6 thoughts on “De vorba cu Claudia – primul an in Anglia

  1. Foarte frumos scris după un divorț și o mare dezamăgire îmi doresc să -mi i ai zborul spre Londra dar am o mare teamă recunosc

  2. Pingback: My Queen |

  3. Pingback: Fete la 30 de ani |

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *